Reconstituiri de jurnal neintim, 2007-2011

Intro:

Renunţă la ţigări, zise felcerul, privindu-mă jucăuş în ochi. Felcerul ştie să zâmbească nezâmbind. Tu ştii câte ai putea să scrii, mă tată mă… ??? dacă nu ţi-ai consuma banii şi energia fizico-spirituală eliberând inele de fum?

Nu toţi suntem Gandalf, dar unii pot ajunge… – se implică D. în discuţie. D. este fiica felcerului. Ea este foarte-foarte inteligentă. Foarte inteligentă. Şi dacă trebuie, poate fi foarte-foarte dură. Exact ca felcerul.

Dar stai, nu-i aşa că începutul ăsta seamănă cu un sfârşit dintr-o nuvelă de Druţă? Nu-mi mai amintesc care, nu-mi mai amintesc dacă era schiţă sau nuvelă. Ce ţăran sunt! Vorbesc iar despre Druţă… bucureştenii or să mă întrebe cine-i ăsta, şi dup-aia, iar politică juma dă noapte…. iar politica fără ţigară e ca noaptea fără stele. Nu ştiu de ce…

Ştiu că vroiai să te faci doctoriţă, D. Mulţumesc că mi-ai pus injecţii. Tatăl tău colecţiona plante medicinale, într-o zi am mers la pădure şi a rupt o plantă, din plantă au picurat nişte picături de lichid galben care-au fost tocmai bune pentru micoza mea de la degetul mare de la mâna stângă. Tatăl tău ştia ooo groază de lucruri. Mai multe decât îţi închipui.

Odată era să mă înec, într-a patra. M-au salvat felcerul-tată şi o altă rudă. Apoi, am căzut dintr-un nuc, tot în vara aia. Felcerul-tată m-a ridicat de jos ca pe-o pană şi m-a dus până acasă, îndeal, pe un umăr. Apoi, când am deschis ochii, în patul din sarai, am întrebat numai atâta: “O să mor??” “N-o să mori!” a zis bunica. Aveam un cearşaf alb legat strâns în jurul cutiei toracice.

N-am murit.

Bunică-mea e o femeie curajoasă!

Dintr-un neam de felceri şi vraci, care ştiu să se lecuiască singuri…

Punct, gata cu intro, că iar mă apucă nostalgia.

Să trăieşti, felcere cu privire jucăuşă! Nici nu-ţi dai seama ce medic bun eşti, fără să fi făcut niciodată facultatea de medicină! Geniu! Păcat că ai ratat olimpiada de la Seul… nici nu-ţi dai seama din ce gheare m-ai scos…

Ah da… surpriză pentru tine! Nu mai fumez!

I

Iaca, deci, că prin vara anului 2003, ascultam Radio România Actualităţi noaptea, după ce mă uitam cu bunică-mea la un serial italian despre un spital în care medicii lecuiau oameni şi se iubeau între ei în acelaşi timp. Şi atunci, într-o noapte, mi-am pus întrebarea: dar eu cum aş iubi o femeie?

Mărturisesc că răspunsul la întrebarea asta e prea… întortocheat şi lung. Pentru asta există po(h)eţi. Adică ăia care-i învaţă pe oameni cum să-şi iubească femeile. Gellu Naum e dat dracului din punctul ăsta de vedere. Citiţi-i romanul “Zenobia”, n-o să vă pară rău.

Nu ştiu de ce, în Moldova, un tânăr care s-a îndrăgostit nebuneşte şi trece prin faţa ogrăzii fetei iubite (asta se întâmpla mai ales la ţară) este asemănat de către trecătorii de pe stradă cu un bandit. Asta dacă tace. Dacă începe să urle din răsputeri numele fetei iubite, atunci este asemănat de către aceiaşi trecători, de pe aceeaşi stradă, cu un descreierat.

Aşadar, soarta tânărului moldovan îndrăgostit: o veşnică pendulare între “uăi, banditule” şi “uăi, handicapatule”

Dap… în 2003 nu mă ajunsese încă pofta de a pleca departe făr-aparat de bord, cum cântă Vintilă. Mircea Vintilă. În 2003 eram încă la ţara mea, în satul meu, copkil de 14 ani, cu picioroange ca două beţe (‘nşipti-n … fund, aşa se zice la Ţaua), şi cu o cutie craniană mai mare decât ar fi trebuit, în optica mea, pentru că ceilalţi adolescenţi aveau deja spete mult mai largi decât mine, iar eu tot mă lungeam şi mă lungeam, iar capul rămânea ca o bilă de “Chupa-Chups” pe un băţ. Ca-n filmele celea cu “Tom şi Jerry”. Sau ca-n videoclipul lui Michael Jackson, primul videoclip cu adevărat occidental pe care l-am văzut la TVM, tot în Ţaua. Asta era pe vremea când sigla de la TVM era ca un şarpe.

Ah da… Radio România Actualităţi, iulie 2003. Noaptea, vineri. “Omul cu chitara”, emisiune realizată de Ducu Bertzi. Şi piesa asta. Atunci mi-am dat seama că a iubi înseamnă a vrea. E prima piesă de dragoste pe care am simţit-o în suflet.

II.

Camerele noastre de la cămin le numeam în sine mea “plutoane”. Camera 1, pluton 1. Camera 2, pluton 2. Şi tot aşa. Iar fiecare şase locuitori ai unei camere au plutoneru’ lor, iar toate camerele împreună formează un batalion, condus de un kambat. (adică: batalion commander). Pe kambatul nostru îl cheamă Maxim.

Iac’aşă trei ani de zile. A fost vesel şi am făcut multe prin cămin şi prin jurul căminului. Sala de lectură de la B2, loc superb pentru învăţat. Şi pentru socializat. Cine ştie, cunoaşte

III.

Şi… ??? Zi ceva, mă! Zi, că nu-i zici lu’ măta! Hai, de ce taci? de ce zaci?

Asta ziceau ochii ei. Citeam în ochii ei. Ea zâmbea, de fapt, şi asculta cu vădit interes cele ce-i spuneam despre şcoală şi cursuri… şi… nu mai ştiu. E penibil. De-atâtea ori ne-am văzut şi nu i-am putut spune principalul. Ne dădeam bipuri. Aşa ne tachinam noi între noi. Venea rar în Bucureşti. Iar eu mergeam rar la ea. Mai rar decât venea ea în Bucureşti. Ş’ era păcat…

Hai să povestesc mai bine despre cum am mers o dată de la Piaţa Romană numărul 8, domiciliul meu din acel timp (am avut un singur domiciliu plătit cu chirie, în Bucureşti, 3 luni, la sfârşitul anului I, un fel de evadare din cămin) în jos pe bulevardul Dacia, ajungând la Piaţa Obor, apoi dând-o spre Piaţa Iancului, ajungând la Piaţa Muncii, făcând dreapta pe Pache Protopopescu, mergând înainte şi tot înainte până la piaţa Carol I, unde se uneşte cu Calea Moşilor, apoi tot înainte spre Rosetti, pe lângă biserica armenească, până la Intercontinental. Am mers pe jos, într-o seară când mă plictiseam, citisem, conexiunea wireless la internet era asemenea atmosferei de pe Marte, de o sută de ori mai rarefiată decât cea de pe Terra… şi mi-a devenit prea urât în doi cu gândurile mele.

În Intercontinental am urcat până la cafeneaua aceea unde se făcea stand-up comedy cândva şi acuma e închisă. Sau au redeschis-o? Nu ştiu, trebuie să mă duc să văd. În noaptea aia, acolo era seară de karaoke. Mi-am luat o bere, m-am aşezat mai într-un colţ, şi am început să ascult muzica. Apoi mi-am dat seama că localul ăla era plin de străini. Şi nu orice fel de străini. Ci de cetăţeni britanici. Iar ăştia pot fi de mai multe feluri, dintre care celţii se recunosc dintr-o dată.

Păi şi ce era să fac… până la urmă am devenit, după vreo 30 de minute, one big happy Romanian-British group. Era Stephen… Mike… Gloria… era şi unul cu barbă de culoarea parchetului, nu mai ţin minte cum îl chema, da’ cânta bine. Voce de asta, de celt. Chiar dacă n-avea kilt. Am cântat “Who’ll stop the rain”, de la Creedence Clearwater Revival. Eu l-am întrebat pe Steve ce are cu ploaia, şi mi-a zis că la el la York a plouat zilele trecute mult. Şi că lor le place să cânte cântece de alungat ploaia. La noi nu mai plouase de vreo lună, dar peste vreo câteva zile după pătărania asta, a început să plouă. Era iunie 2008.

Apoi au cântat ei, “în onoarea mea”, piesa asta. Nu mai vorbesc cu nimeni dintre ei, nu m-a dus capul să le cer ID-urile de mess, sau facebook, sau altceva… Stephen, Mike şi Gloria, pe unde îţi fi în lumea asta, vă salut!

Apoi eu m-am întors acasă şi am plesnit, în câteva zile, textul literar de care până în momentul de faţă sunt cel mai mândru. Se numeşte “Fierarul”. E tot pe blogul ăsta, daţi search.

Şi scriam, scriam… şi afară ploua, ploua… Piaţa Romană numărul 8. Andrei plecase la Slatina pe câteva zile. Şi atunci mi-a revenit iar în memorie…

IV.

… mi-a revenit în memorie Sighetul. Poveste lungă… Mai revenim.