Rău mai bine ca nicicum

Urăsc falsitatea, în toate formele ei de manifestare.  Nu îmi place aceasta schema cu iz american ca la fiecare ” How do you do?” să afișezi un zîmbet care să serveasca ca publicitate stomalogului/pastei de dinți și să spui cu tot pozitivismul de care ești în stare ”Fine! thank you!!!”. Fiindcă nu de ficare dată e fain, sau bine, uneori e pur și simplu nicicum. Se pare ca asta poate dura, și el duce inevitabil la încercarea de a evita oamenii carora trebuie să le strigi ca totul e minunat. Uneori e nevoie de singurătate, de timppentru sine și pentru regăsirea echilibrului emoțional. Atunci cînd vezi totul din jur ca pe un spectacol, iar tu stai frumușel în sală și aștepți, știi ca de fapt ar trebui să fii regizor, dar e atît de bine și comod în scăunașul în care stai pitit că nu vrei să te ridici. Și deși știi că ai fi preferat să se înîmple o intrigă, ceva, orice, pentru a schimba linia de subiect, chiar cu riscul ca un ulterior act să se termine urît, tu stai ascuns, pe un oarecare scaun aflat undeva în umbră, departe de scena unde deruleaza viața ta. Fiindcă e nicicum.