Unde sunt americanii? S-au ascuns ca sobolanii!

Așa zicea-întreba o replică dintr-un film românesc ce mi-a plăcut mult. Crucea de Piatră. Despre naționalizarea unui bordel. Dar nu despre curve e vorba acum. Ci despre iluzia/așteptarea/speranța foarte răspândită la sfârșitul anilor 40 și după: că vin Americanii să înfrângă fiara comunistă…O așteptare lungă și chinuitoare a cărei istorie ar trebui scrisă…

Povestește un prieten că bunicul său, ofițer de carieră în Armata Română, comandant adjunct al unei baterii de artilerie, ar fi refuzat, în 1946-1947 să se înscrie în Partidul Comunist. Ar fi avut suficiente motive să o facă – carnetul de membru îi aducea o promoție sigură în nou formatele unități, deci o carieră militară strălucită. Pentru un țăran, al cărui tată fusese caporal în Primul Război Mondial și care văzuse  și îndurase pe pielea proprie cum trăiau pe vremea aia ofițerii de armată  – cu ordonanțe (ce s-au păstrat surprinzător până hăt în al Doilea Război Mondial) și alte comodități (se știe bunăoară că ofițerii români își mai băteau, chiar în al Doilea Război Mondial, soldații și subofițerii), asta avea o semnificație enormă…Dar l-a oprit, zice-se, frica că vin Americanii și va trebui, cum văzuse el la Nürnberg, să răspundă pentru crimele Partidului al cărui membru ar fi putut să fie.

Americanii, spune prietenul, au mai jucat o dată un rol decisiv în viața bunicului său. Dat afară din armată că nu avea carnet de membru de partid acesta s-a înscris la Facultatea de Drept. La absolvirea facultății i s-a propus să lucreze ca judecător la București – cei care făcuseră dreptul pe vremea noului regim se găseau la mare căutare căci Partidul căuta judecători noi, ce vor judeca cu măsura ”dreptului revoluționar și proletar”. Dar a refuzat din nou, din același motiv – se temea că vin Americanii și va fi, în calitate de judecător, deci instrument al regimului, condamnat și pedepsit…Așa încât s-a făcut avocat pe procese civile: divorțuri și din astea și s-a stabilit mai departe de București, într-un orășel de pe malul Dunării.

Vorba vine, i se oferise un post de muncă la Constanța, lângă mare, plajă, dar l-a refuzat și pe ăla. De data asta se gândea, și avea un soi de dreptate, că dacă vin Americanii s-ar putea să iasă război și s-ar mai putea ca orașul să nimerească pe mâna bulgarilor, turcilor sau americanilor. Văzuse totuși omul prea multe schimbări de teritorii în răgazul scurt 1940-1946 încât să mai creadă în temeinicia unor aranjamente geopolitice. Orașul de pe Dunăre, situat în inima țării, îi oferea un refugiu stabil: acolo se găseau părinții nevestei, acolo teritoriile ședeau cuminți de veacuri într-o singură țară…