cand eu visam, albastre flori de mai

… iar eu nu vreau nimic din toate astea.
Si asta o spun sincer, fara sa gandesc, analizez, cantaresc si pune la indoiala. Chiar nu vreau, dinauntrul meu adanc nu vreau. O sa rog un om de la circ, cu picioroange lungi din lemn sa ia un compas mare si sa faca un cerc in jurul meu. Atat. Pana la linia asta perfecta poti pasi. Dupa – e lumea mea. Rotunda si albastra. Si nu mai sta sa privesti in ea, e nepoliticos sa te uiti pe geamul oamenilor, ce fac ei, in casa lor.
In fond, e aceeasi imagine pe care o stii de atata amar de vreme. Televizorul pornit pe Mezzo. Fotoliul cu o lampa mare deasupra, cu un abajur frumos. Pe un brat al fotoliului – o carte deschisa, cu paginile in jos, cu un semn de carte vechi cat lumea. Pe celalalt brat – o cana mare cu ceai negru cu 3 feliute de lamaie. Alaturi, telefonul. In casa miroase a crenvursti in foietaj, cascaval topit si ceva dulce … ori e caramel, ori e vanilie … tu niciodata nu ai reusit sa separi mirosurile . Pe masa e vaza mea preferata cu flori si alaturi – bilete, multe bilete: de tren, de avion, taloane de benzina, cateva harti, ghiduri, foite mici cu ceva scris pe ele. Icsuri, liniute si puncte rosii. E prea departe ca sa vezi.
Sunt ceva schimbari, nu?
Langa oglinda – cutia cu bijuterii, deschisa. Am tot amanat, dar acum ma simt in momentul cel mai bun al vietii ca sa port perle.
Si flori rosii in par, cand ies la plimbare …
Aceleasi parfumuri, aceleasi arome, dar totul e altfel. E mai departe de tine. Atat de departe …
Nu mai sta lipit de geamul lumii mele. Imi iei din lumina …
Stiu ce vrei sa-mi dai, dar eu nu vreau nimic din toate astea.