N-am cuvinte

Cunosc o femeie extraordinară, divorţată de curând.
De la o vreme se comportă bizar şi sunt convinsă că anume antetul ce-i confirmă divorţul în buletinul de identitate şi-n minte, este motivul apucăturilor ei.
Nu judec pe nimeni. Eu singură reacţionez foarte neadecvat când e vorba de situații dificile.
Dar mi se pare jalnică încercarea ei exasperată de a demonstra tuturor şi mai ales sie însăşi că nu suferă, că e mulţumită de întorsătura pe care a luat-o viaţa ei, că e mult mai fericită decât era înainte.
Bucuria ei exagerată îmi pare mult mai dureroasă decât toate lacrimile lumii.
Şi totuşi, apogeul disperării nu-i aici, ci-n mania ei paranoică de a se compara în tot şi în toate cu femeia de dragul căreia a fost părăsită.
Şi orice ar face cealaltă, ea găseşte un milion de argumente contra.
Şi are o ambţie foarte prost direcţionată în a demonstra până la capătul puterilor că e mai bună decât cea care-i încălzeşte acum patul bărbatului ei.
Când îmi explică cât de multe reuşeşte ea şi încearcă să se justifice în faţa mea cât e de bună, îmi vine s-o iau la palme.
Îmi vine să-i zic: femeie, plângi !!! Şi vei fi mult mai naturală şi mai puternică decât acum, când încerci cu disperare să te supraapreciezi, crezând că astfel te va durea mai puţin.
P.S. Rol dificil, dar frumos. Femeia care suportă cu demnitate şi eleganţă o despărţire. Simone de Beauvoir