Ce mult îmi place dl. Patapievici când nu adulează, nu ridică în slăvi efemeri şi îndoielnici oameni politici, fie ei şi şefi de stat. Îmi place când scrie despre noi, despre sălbăticia specifică românului de rând, dar şi celui cu guler alb, ce scoboară din jeep şi lucrează în centru. Nu avem norocul să citim în presa noastră prea des articole ce ne pun oglinzi necruţătoare în faţă. Mai cutează domnii Cărtărescu şi, iată, Patapievici. Când şi când. Probabil că, dacă ar fi scris el acel trist, dar deloc regretabil post al meu despre îmbulzirea la bradul de metal din P-ţa Unirii, ar fi reuşit să fie mult mai convingător ca mine. Măcar prin semnătură, dacă nu prin exemple şi argumente. Mai ieri, parcă purtam o discuţie aprinsă despre amărăciunea ce mă cuprinde, vizitând uneori capitala sau vreun oraş cu peste trei sute de mii de locuitori: par a fi doar nişte amplasamente unde o sumă de oameni gonesc animalic să-şi câştige existenţa. Urbanitatea nu este dată doar de înălţimea şi decoraţiunile clădirilor. Nici de numărul teraselor şi cluburilor. Ne spune H.-R. Patapievici ce şi cum (italicele sunt ale mele...):Oraşele noastre arată ca nişte depozite, fie de resturi de la toţi, fie de maşini de la unii. Oraşul-parcare şi oraşul-resturi-de-tot-felul constituie realitatea noastră zilnică. Lecţia acestei realităţi este simplă: dacă toţi aruncă la comun, eşti tu prost să faci altfel? Nimeni nu ar culege murdăriile aruncate la comun, după cum numai o minoritate se abţine să sporească resturile lăsate de izbelişte pe oriunde. Consimţământul nostru indiferent şi, nu ştiu cum, fatalist-plictisit, la degradarea spaţiului public este consecinţa lipsei de încredere pe care o avem toţi, şi cei care merităm neîncrederea şi cei care nu o merităm, în semenii noştri. De fapt, ne dispreţuim unii pe alţii. Iar semnul strigător la cer al acestui dispreţ calm, aşezat, lipsit de drame şi de la sine înţeles este neaşezarea, neorânduiala şi mizeria spaţiului nostru public. Individualismul românesc, spre deosebire de cel occidental, care a tras toate consecinţele individuale din roadele sociale ale cooperării voluntare, stă sub lozinca „se descurcă fiecare cum poate, scapă cine apucă“. Pentru că nu dă doi bani pe spaţiul public şi pentru că nu are încredere în nimeni, românul caută maşinile scumpe şi impunătoare şi dă oricât de mult pe case izolate: în acest mod poate străbate oraşul fără să aibă contact cu semenii săi, iar consecinţa urbană este că acest loc comun al locuirii, care este oraşul, a devenit doar un spaţiu de tranzit (între două locuinţe) şi un loc de parcare (pentru vehiculul care ne duce între cele două locuinţe - sau locaţii, cum se spune azi). Nu cred că mai putem nutri în mod realist speranţa că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii. Prin felul bezmetic în care ne comportăm - de la felul în care traversăm strada, la felul în care şofăm, de la capsa pusă pe toată lumea, mocnită, la izbucnirile necontrolate de furie pe stradă, când ne ciocnim de neaşezarea din jur - , noi parcurgem zilnic, ca turbaţi, limitele închisorii sufleteşti pe care ne-am zidit-o prin aceste trei lucruri: treabă făcută de mântuială, lipsă de încredere şi egoism. Iar din această temniţă nu se iese nici prin legi mai bune, nici prin amnistii norocoase: se iese numai transformându-ne sufleteşte. SENATUL EVZ: Neîncrederea: închisoarea în care trăimFoto: Arad, centrul vechi.