Pelagianismul între evanghelici

Nici nu trebuie să vă bateți mult capul, citind rândurile de mai jos, pentru a observa că anumite idei pelagiene s-au strecurat cu succes în gândirea comună a evanghelicilor, în predicile pe care le ascultăm și îndeosebi în discuțiile despre păcat, liberă voință, mântuire și alte doctrine.

Lucru care mă intrigă este faptul că unii oameni adoptă în sistemul lor teologic fragmente din gândirea lui Pelagius și totuși încearcă să nege anumite implicații care urmează în mod inevitabil acestui tip de gândire. Totuși eticheta de „pelagian” le poate fi aplicată.

Nimic nou sub soare!

Pelagius (călugăr britanic), Coelestius (învățător și jurist) și Iulian (preot italian) au fost toți oameni de un caracter, cultură și abilitate exemplară. Ei au introdus teoria potrivit căreia abilitatea limitează obligația. Au afirmat și susținut că omul are abilitate plenară de a face tot ce i se cere să facă.

Convingerea că omul nu este responsabil pentru ceva ce nu stă în puterea sa a dus la doctrina pelagiană despre libertatea voinței. Stă în puterea voinței omului de a fi sfânt sau nesfânt, de a alege între bine și rău.

(1) Păcatul este, deci, alegerea deliberată de a face rău. Presupune cunoașterea a ceea ce este rău, ca și a avea deplina putere de a-l alege sau respinge.

Urmează neapărat că:

(2) Nu există păcat originar sau corupție ereditară inerentă. Omul se naște în aceeași stare în care a fost creat Adam. Este contrar naturii păcatului să poată fi transmis sau moștenit. Dacă natura este păcătoasă, Dumnezeu fiind autorul ei – înseamnă că El este păcătos.

(3) Adam nu a fost reprezentantul rasei umane și propriul păcat nu l-a afectat decât pe el. Oamenii nu mor datorită păcatului ci datorită constituției naturii. Moartea nu este un rău penal. Omul este condamnat doar datorită a ceea ce face el fiindcă fiecare om stă în dreptul lui însuși.

(4) Venind în lume fără păcat și cu putere deplină de a face tot ce îi cere Dumnezeu omul poate trăi, în multe cazuri, fără păcat și se pot supune perfect poruncilor divine. Unii oameni nu au nevoie să se roage „și ne iartă nouă păcatele”;

(5) Oamenii pot fi salvați fără Evanghelie. Omul având liberă voință, putere plenară, indiferent că e dintre neamuri, evrei sau creștini se poate supune legii lui Dumnezeu și poate avea viața veșnică. Singura diferență este că sub lumina Evangheliei, această supunere perfectă este mai ușoară.

(6) Sistemul pelagian neagă necesitatea harului în sensul influenței supranaturale a Duhului Sfânt. Prin har, Pelagius a înțeles orice derivă din bunătatea lui Dumnezeu. Facultățile gândirii și liberei voințe, revelarea adevărului în fapte și cuvinte, toate binecuvântările providențiale sunt definiția a ceea ce Pelagius numea har.

(7) Pentru noii-născuți botezul nu simbolizează sau efectuează îndepărtarea păcatelor ci este doar un semn al consacrării față de Dumnezeu. Pelagius a susținut că, fără îndoială, toți noii-născuți sunt părtași vieții veșnice.

Pelagius (și doctrinele lui) a fost condamnat de conciliul de la Cartagina din 412. A fost excomunicat la Sinodul din Ierusalim și Diospolis în 415. A fost condamnat a doua oară la sinodul de la Cartagina de către 60 de preoți în 416. În 431 Biserica răsăriteană s-a unit în această condamnare în Sinodul general ținut la Efes.