Acum opt ani în urmă, prin 2003 ziua de 15 iunie 2003 era o duminică frumoasă, la fel de însorită şi liniştită ca astăzi. În această zi împreună cu tata am coborât în apa botezului mărturisind ca Domn şi Mântuitor pe Isus Cristos în viaţa mea. După botez am trecut pe la monumentul lui Eminescu, lăsând un buchet de flori. Această zi a fost, este şi va rămâne specială.
Mihai Eminescu a ocupat un loc special în familia noastră şi în formarea noastră culturală datorită mamei care e pasionată de creaţia lui. Astăzi după 122 de ani de la moartea mea gândurile mele nu se îndreaptă spre el, ci spre ceea ce s-a petrecut în 2003 când am decis să fac parte pe deplin din familia Domnului Isus Cristos. Nu că aş fi neglijat marea personalitate a luceafărului literaturii române, ci pentru că Domnul Isus e un erou mai mare decât El în viaţa mea.
Ce rapid au trecut cei opt ani. Multe văi, multe creste, multe coborâşuri şi urcuşuri pe muntele credinţei mele. Rând pe rând, anii s-au scurs parcă prea repede, fiecare cu tristeţele şi bucuriile lui.
Îl iubesc pe Eminescu pentru comoara culturală care ne-a lăsat-o, dar mai mult Îl iubesc pe Domnul Isus care a făcut multe minuni nu doar în cei opt ani de când am ales să merg cu el, ci începând cu primele clipe a vieţii mele pe pământ.
Doamne, Tăticul meu din ceruri, mulţumesc că mai ocrotit în aceşti ani de atâtea pericole, că m-ai binecuvântat să pot spune şi azi că sunt copilul tău în pofida multor căderi pe care le-am avut pe cale. Mulţumesc pentru că îmi păzeşti fiecare pas, fiecare mişcare. Mulţumesc că nu încetezi să reverşi peste mine râuri de binecuvântări. Mulţumesc că nu încetezi să îmi veghezi somnul, alergarea, munca, creaţia şi orice mişcare pe care o fac în viaţa mea.
Mulţumesc pentru că eşti TATĂL MEU!!!
