Eminescu despre reforma agrară (II)

În postarea de faţă, voi continua culegerea din articolul lui Mihai Eminescu publicat la 21 iunie 1879 în ziarul “Timpul”. Ceea ce veţi găsi mai jos este o dovadă a spiritului conservator pe care l-a avut marele înaintaş, fapt pentru care a fost redus la tăcere acum 122 de ani.

“Rezultatele economice a robirii ţăranuluiprin tocmeli agricole le şi simţim. Condiţiile în privinţa ierbăritului fiind atît de oneroase, săteanul e silit a-şi mărgini cultura, şi caută să-şi vînză vitele ce le are. 

Micşorarea numărului vitelor în paguba agriculturii, acesta este un fapt necontestabil, constatat nu numai prin cunoaşterea şi afirmarea oamenilor competenţi, ci şi prin cifrele oficiale. 

La 1860 s-au aflat în România 2.751.168 capete de vite mari şi mici, iar după recensămîntul anului 1873 nu erau decît 1.886.990. Şi desigur că, numărul vitelor s-a mai micşorat considerabil prin efectele epizootei grozave din 1877 şi 1878, şi rechiziţiilor din acei ani care, numai pentru trebuineţele armatei române din acei doi ani au constatat în 264.394 cară de transport cu 528.788 de boi, care au trebuit să parcurgă 26.143.677 kilometri. 

Dacă analizăm diferitele tocmeli agricole ce cunoaştem, găsim că dobînda ce plăteşte săteanul pentru ceea ce primeşte în pămînt, în nutriment, nu e mai mică de 84,90%, dar în cele mai multe cazuri ea e de 164%, de 200%, de 250% sau de 300%. 

Ce să zicem cînd aflăm că arendaşi, persoane onorate în societate şi deputaţi, cer ţăranului pentru 2 lei daţi împrumut cîte 30 bani dobîndă pe lună şi o zi de muncă, ceea ce constituie 250% pe an. 

Ce mizerie şi lipsă de conştiinţă se relevează prin aceasta! Nu w mirare să aflăm, că săteanul munceşte numai pentru plata dobînzii şi capitalul rămîne datorat.”