Pericolul ne vine de la Răsărit (red.)
La două sute de ani distanță, după fatidicul an 1812 pentru Basarabia, conducerea de stat rusească încearcă deja a câta oară la rând și cu de la sine putere să încline balanţa de forţe în favoarea partidelor şi a politicienilor filoruşi din teritoriul pruto-nistrean în perspectiva instaurării lor la putere (după exemplul enclavei transnistrene (!..)).Atunci când e vorba despre implicarea directă a Rusiei în treburile interne al R. Moldova, în primul rând în soluţionarea conflictului transnistrean, ministrul rus de externe Lavrov (despre care se ştie că şi-a luat numele de familie rusesc al soţiei sale, el fiind un caucazian get-beget:n.n.) se face că uită despre prevederile summit-ului de la Istanbul (1999), ce prevede, printre altele, angajamentul luat de ţara sa de a retrage armata rusă de pe teritoriul republicii. Acesta din urmă afirmă că, adicătelea, aşa-zisele forţe de menţinere a păcii staţionează cu acordul micuţului stat moldovenesc, iar relațiile dintre cele două părți ar trebui să fie echidistante... Aşadar, minciuna capătă proporţii şi devine în mod deliberat un instrument politic.
Punct şi de la capăt. Clica k.g.b.-istă de la Moscova, care conduce mulți ani la rând un stat rus dictatorial, prin gura lui Lavrov, Karasin sau, mai nou, a ambasadorul Kuzmin, ne transmite clar un şir de pretenţii teritoriale voalate, dar cu caracter geopolitic, având pe alocuri iz economic (de exemplu problema importului de gaze naturale ruseşti în republică sau veto-ul impus de atâtea ori până acum exportrului vinurilor şi a produselor agricole moldoveneşti în Rusia).
Cine din noi nu simte turaţiile crescânde ale politicii imperiale ruseşti. Faptul că pe alde Putin şi Medvedev nu îi interesează bunăstarea cetăţenilor moldoveni ci, în mod exclusiv, teritoriul pe care locuiesc aceştia, poate fi dedus şi din atitudinea reticentă faţă de recentele calamităţi naturale de pe râurile Prut şi Nistru (vă amintiți cum ambasadorul comunist Neguţă s-a umilit, la Moscova, cerând ajutor autorităţilor de acolo?). Nu e bai, au venit ajutoare umanitare din alte părţi, din China, spre exemplu, sau Georgia, ţările UE şi, desigur, România... Până la urmă, "maica Rusie/matuşca Rossia" s-a milostivit să trimită ceva ajutoare umanitare sinistraţilor de pe Prut ...
Ați observat, probabil, că, în ultimul timp, politica externă a Rusiei a devenit dură și, pe undeva, chiar ridicolă în relațiile cu țările din spațiul ex-sovietic, demnitarii de la Kremlin fiind nevoiţi să conlucreze în diverse domenii social-economice (dar mai ales militare: n.n.) cu ţări din lumea a treia, care sunt conduse autoritar de diverşi tirani şi despoţi, cum ar fi cei din Nicaragua, Coreea de Nord, Iran, Cuba, Venezuela, Vietnam, Laos sau Angola. Ce să mai zicem despre susţinerea la nivel oficial sau neoficial a regimurilor statelor-fantomă Transnistria, Abhazia sau Osetia de Sud.
Cum se manifestă, însă, în plan extern, apetitul celor doi „ţari” cu prenumele comun „Vladimir”, dar mai ales ce se întâmplă cu ţărişoarele dîn „străinătatea apropiată”, cum supranumesc ruşii statele ce au făcut parte din fosta „u.r.s.s.”? Se poate observa şi fără lupă că interesul conducerii de la Kremlin faţă de aşa-zisele „tinere state suverane” a crescut exponențial pe parcursul primului deceniu al secolului XXI, transformându-se până la urmă într-o poftă patologică, mai exact într-o tentă puternică de a se amesteca, direct sau indirect, în treburile lor interne. Aşa s-a întâmplat cu ţările ex-sovietice din Asia Mijlocie (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan), precum și cu Azerbaidjanul, Armenia şi Georgia luate împreună sau separat.
În aria de interes geostrategic major a Rusiei intră și statele ale căror teritorii se află în Europa de Est (desigur dacă e să facem abstracţie de cele trei state Baltice care au „scăpat” din mână ruşilor şi au optat pentru aderarea la Uniunea Europeană). Peste tot acest spațiu european imens mişună „creaturile Kremlinului”, rusofili cu o mentalitate prioritar stalinistă: în Ucraina - au venit la putere în frunte cu noul preşedinte de stat Ianukovici; în Belarus – timp de două decenii l-au menţinut în funcție supremă a statului pe „papa” Lukaşenko (și îl susțin în continuare (?)), un personaj de factură autocratică, incontrolabil, periculos în egală măsură pentru Est şi Vest; în R. Moldova – s-a pus accentul ani la rând pe loialitatea declarată a generalului comunist Voronin și devotamentul canin a sibirianului Smirnov.
În final, apare o întrebare logică: merită oare să dăm crezare reprezentanţilor unui stat precum Rusia, fie acesta atât de extins din punct de vedere geografic și dezvoltat economic?
Sursa
2011-06-14 22:13:00