…cind simtea ca nu mai poate fi salvata

Se uita la culoarea vinului din pahar. Nu il admira prea mult pentru ca stia ca oricum o sa mai bea unul dupa asta.  Ii curgea deja singe sedat prin vene. Sedat de monotonie. Era intoxicata de o senzatie de nesimtire.

Cum zice vechea zicala, cine se joaca cu focul se arde, iar ea si-a ars trecutul si iubirea si a uitat sa stinga flacara la timp. Nu stia ce vrea si nu prea ii pasa. In momentul ala ii pasa doar de vin. Se auzea muzica. Jazz si bachata. Ii ceru barmanului inca un pahar de vin.

El intra cu un zimbet larg pe buze. Se saluta cu citiva. Ea il observa discret.  Nu-l vazuse pina acum, dar se parea ca el venea des dupa cum cunostea locul. Ea isi intoarse privirea dezinteresata, dar nu o putu face pentru mult timp pentru ca el incepu sa se rida zgomotos cu barmanul.

Atunci el o observa. Se opri brusc din ris, un pic rusinat de privirea ei acra. Privirea aia acra, dar curioasa. Tot se auzea muzica. Nu il fermeca imediat, dar ii stirni interesul. Pentru ca ea parea diferita. Oarecum stearsa de timp si ranita. – Dansam?

El ii spuse cu o voce timida, dar ce se zbatea sa schimbe, sa schimbe infringerea odioasa in fata rutinei, sa o salveze. Ea isi sterse din gind ideea ca ar putea fi salvata.

Se temea. Corpul ei era prezent, actiona conform tipologiei respectate, buzele ei se miscau, dar cuvintele ieseau conform benzii audio intiparite in creier.

– De ce?

Ea se astepta sa plece. Sa fie dezamagit. Sa dea un raspuns crud. Dar el ii arunca un zimbet si cu acelasi calm din voce ii raspunse.

– Doar asa.

Ea zimbi involuntar. Demult nu facuse asta. El ii intinse mina. Ea, aruncind o privire rapida inspre orizontul insingerat al apusului, se ridica si se apropie de el.

Dansau. Jazz. Bachata. Merengue. Bolero. Vorbeau mult. Vorbeau despre tot. De parca se stiau de-o viata. Dupa ceva timp, el intreba.

– De ce nu mai speri?
– Pentru ca am realizat ca n-are rost.
– Esti sigura?

Ea nu stia daca era vinul sau era el, dar o intepa un fior mai prelung ca oricare altul. Totul era atit de calm.

– Mergi?
– Unde?
– Nu stiu. Cu mine.
– Da.

El o apuca de mina si o trase strins dupa el afara. Ea nu stia de ce mergea dupa el. Nu-l cunostea. Nu-l credea. Nu o mai putea salva. Nimeni nu mai putea.  – Aerul e mult prea trist.
– Stiu, demult stiu asta. Si el a pierdut speranta.
– El nu are erou. Tu ai. Ma ai pe mine.
– Ha. Miine nu o sa te mai am.
– Poate. Daca decizi tu asa. Dar eu pot.
– Poti ce?
– Pot sa fiu aici. Alaturi.

El realiza acum ce vazu in ea. Vazu stralucire. Vazu un diamant acoperit de mult praf. Acoperit de multa durere. Ea era intoxicata de dezinteres, intoxicata de apatie, dar cindva, undeva se afla o ea mai stralucitoare ca oricare.

Ea nu stia de ce ii spunea lui atitea lucruri. Poate era zimbetul lui sarmant, poate erau miinile lui calde, poate erau ochii lui intelegatori.

– Nu vreau sa-ti mai plingi sufletul.
– Nu ai de unde sti.
– Stiu.

O lua in brate din pragul usii si o saruta adinc. Ii simti durerea cu tot corpul, din limba pina in virful degetelor. Vru mai mult ca oricind sa o salveze. Si atunci ea simti iar fiorul ala. Simtea ca-i pasa. Si pentru prima data in mult timp avea speranta. ***

Ah, scriu chestii absurde. Probabil pentru ca Italia, care e plina de pasiune, mi-a adus aminte de spiritul asta latin. Mi-a adus aminte de vin, de proximitate, de apusuri, de muzica aia, de spontaneitate…