Ipocrizia Chişinăului şi impertinenţa Moscovei

Vâlva produsă de incidentul diplomatic în care ambasadorul rus, Valeri Kuzimin, l-a prezentat pe unul din “agenţii” regimului de la Tiraspol drept şef al diplomaţiei autoproclamatei “republici moldoveneşti nistrene”, arată slăbiciunile cronice ale Chişinăului. Nu este pentru prima dată când autorităţile ruse îşi rezervă dreptul să poarte negocieri cu exponenţii Tiraspolului fără acordul sau cel puţin informarea prealabilă a puterii oficiale de la Chişinău. Pe timpul comuniştilor şi după instituirea actualei coaliţii liberal-democrate, Smirnov, Iastrebceak şi alte feţe odioase din stânga Nistrului au făcut naveta Tiraspol-Moscova, fiind invitaţi şi abordaţi doar în calitate de reprezentanţi ai unui stat independent, aparte de R.Moldova. De fapt, politica Moscovei faţă de regiunea transnistreană corespunde întocmai gestului lui Kuzimin, şi se rezumă la o recunoaştere parţială şi nedeclarată a Tiraspolului. Această conduită a Rusiei este cunoscută atât la Chişinău, cât şi la Bruxelles sau Washington, dar nimeni niciodată nu a îndrăznit să ceară socoteală Moscovei. Cu atât mai mult acum, când şi europenii şi americanii au nevoie de Rusia, puţini vor încuraja Chişinăul să ia măsuri şi să cheme diplomatul rus la respect.

Acest episod poate fi adăugat la “reţinerile diplomatice” pe care Occidentul trebuie să le facă pentru a relaţiona liniştit cu Rusia, care a prins cu piciorul drept actuala conjunctură geopolitică regională şi internaţională (pe marginea votului în Consiliul Permanent de Securitate al ONU privind sancţiunarea Siriei; embargoul la legume aplicat de Rusia faţă de producătorii europeni din cauza bacteriei E.coli; reluarea negocierilor oficiale în formatul “5+2″ etc.). Însă nimeni nu poate şti cât va dura noua perioada de “impertinenţă” rusească şi de ce R. Moldova trebuie să fie parte a unei asemenea scheme de cedări necondiţionate?

În orice caz trezeşte nedumeriri reacţiile incoerente ale Chişinăului. Acesta nu a evitat să atenţioneze Rusia în privinţa notei diplomatice eronate cu privire la corectitudinea alegerilor şi calitatea monitorizării lor de către OSCE, dar nu se grăbeşte să formuleze o poziţie oficială şi să-l cheme la covoraş pe Kuzimin pentru a cere explicaţii pe marginea unui incident mult mai grav. Aceasta ar însemna că pentru diplomaţia moldovenească integritatea teritorială a R. Moldova înseamnă mai puţin decât legalitatea şi legitimitatea autorităţilor alese la nivel local.

Apreciez acest caz drept “moment diplomatic critic” care pune Chişinăul în faţa unei dileme geopolitice. Acest caz mai arată cât de influentă este Rusia pe teritoriul moldovenesc şi cât de sigur şi nepăsător acţionează aceasta, în contradicţie cu normele internaţionale şi cu acordurile bilaterale, respectat unilateral doar de partea moldovenească.

Cât de complicată nu ar fi situaţia se impune o atitudine oficială ce ar demonstra funcţionarea R.Moldova ca stat suveran, independent şi sustenabil din perspectiva politicii externe. Altfel, configuraţia creată va prezenta Chişinăul drept un actor ipocrit, timid şi totalmente docil voinţei factorilor externi. În condiţiile unei revitalizări a negocierilor pe marginea conflictului transnistrean, nu se cere o ceartă cu Rusia, ci o poziţionare diplomatică şi impunerea corectitudinii şi respectului faţă de interesele naţionale ale RM. De asemenea, în acest context, trebuie pusă în discuţie posibilitatea unor penalizări diplomatice sub forma  de liste “persona-non-grata”.

Tolerarea gestului lui Kuzimin va contribui la o desconsiderare şi mai mare a Chişinăului la masa de tratative, pregătită pentru această lună la Moscova. În  fine, tăcerea Chişinăului nu va fi echivalentă doar cu un act de ipocrizie, dar şi ca un gest de trădare a intereselor naţionale.