Copilul de pe ecranele noastre

Ce faci atunci cind ai un copil care i-si face de cap si nu te asculta? Diplomatic, raspunsul ar fi ca incerci sa vorbesti cu el. Incerci sa-i explici ce si cum trebuie de facut. Il dojenezi un pic. Insa cind iti pierzi rabdarea si vezi ca nimic din ce faci nu-si are rostul, ii dai una la fund in speranta ca poate o sa ajute.

Ceva similar se intimpla si cu publicitatea din zilele noastre. Advertising-ul de azi este asemenea unui copil care urla peste tot pe unde apuca ca vrea sa-ti fie prieten, ca vrea sa-i atragi atentia, ca vrea sa faci tot cei trasneste prin cap. Vrea si vrea si vrea.

Insa, la fel ca si in situatia prezentata mai sus, ajungi la un moment dat sa-ti pierzi rabdarea si sa vreai doar un lucru – sa-i dai un sut in fund. Desigur vorbim in termeni metaforici. Insa cred ca mesajul este clar.

In goana de a prinde miticul target, publicitarii s-au avintat in retelele sociale. Vor like-uri, vor note, vor sa-i recomandam la prietenii nostri, vor sa le dam follow insa noi nu primim absolut nimic.

In viata reala, cea dincolo de calculatoare si retele, advertiserii ne ofereau pe timpuri, acum mai rar, mostre cu tot felul de produse. Incercam o bucata de salam, trageam o dusca de bere, ne delectam cu savoarea unui parfum cu nume de celebritate. Acum insa, in online, nu avem nimic. Nu ni se ofera nimic. Doar iluzii branduite.

Jennifer Aaker, profesor de marketingla Stanford GSB, co-autoarea cartii The Dragonfly Effect, spune ca succesul celor care nadajduiesc atit de multe de la mediul online vine din angajarea brandului cu un grup comunitar intr-un proces de sustinere si dezvoltare reciproca.

Asa ceva in Moldova sau in tarile din preajma nu prea vedem. Doar copii alintati carora li sa urcat Google Analytics la cap.