De vorba cu mortul sau tehnici de audienţă

Fără doar şi poate,  interesul omului faţă de  lucruri care-l privesc sau nu e unul mereu sporit. Ne place să le ştim pe toate, fie că ne priveşte sau nu. Dacă e vorba de durerea altora, de lacrimi, de mame bătrîne  sau soţii îndurerate, de leşinuri şi ţipete, atunci norocul nostru. Ne delectăm şi căutăm să ne vîrîm nasul cît e de lung chiar şi în sicriu.  Mă refer aici la reportajele tv despre înmormîntări şi tot felul de dureri, în realizarea cărora unii fac exces de zel. Probabil de dragul cetăţeanului care, vorba ceea, trebuie informat. Şi de dragul acestei informări, uităm de bunul simţ, alergînd cu camera înaintea groparilor.

Apropo, dragi curioşi, de ce nu faceţi un stand up din groapă sau din sicriu? De ce să nu ştie omul  cel de acasă cum se va simţi mortul în noua lui casă, dacă tot ne informaţi? De ce nu luaţi un interviu de la mort? Intrebaţi-l dacă nu regretă cele întîmplate, dacă nu îi e milă de copii rămaşi fără tată, de mama bătrînă şi bolnavă… Chiar dacă nu o să vă raspundă, o să demonstraţi lumii de acasă că ştiti să va faceţi meseria bine şi să puneţi întrebări. Iar cetăţeanul informat vă  va fi extrem de recunoscător  pentru efort. Or,  ne-am cam plictisit de panorame cu lume multă  şi bocete. Fiţi mai originali.