Mai mândru. De bine despre un scandal diplomatic

Recunosc, în momentul în care am aflat că diplomaţii noştri au protestat faţă de insinuările anti-statale şi anti-naţionale ale diplomaţilor ruşi, m-a cuprins un sentiment de mândrie, similar celui resimţit când vorbesc despre Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Gheorghe Ghimpu, Ion Ungureanu, Mircea Druc, Nicolae Costin, iar mai nou, despre Dorin Chirtoacă. Toţi aceştia sunt nişte simboluri ale rezistenţei naţionale, fie aceasta în contextul regimului sovietico-rus, a prăbuşirii URSS, a epocii agrariano-nomenclaturiste, a celei neo-comuniste sau a celei euro-conforme din prezent. Ei bine, fără a cunoaşte la acea oră cine anume făcea parte din delegaţia noastră, membrii acesteia mi-au părut demni de a fi puşi în rândul celor sus-numiţi.

Recunosc, de asemenea, că mi-am revenit în câteva secunde, începând să-mi pun întrebările uzuale. Chestia asta a devenit un soi de reflex, ceea ce este şi bine şi rău, dar nu asta contează exact acum.

Lucrurile care contează acum, însă, ţin şi ele de un context. Mă refer aici la atacul cu maşina-capcană asupra regretatului Ion Ţurcan; la „băgarea în seamă”, dar şi în treburile interne ale RM a Rusiei prin contestarea rezultatelor alegerilor noastre; a reacţiei dure, dar corecte a MAEIE nostru; a insultelor bădărăneşti aduse de către PCRM poporului american, în contextul vizitei lui McCain etc. N-aş vrea să fac prea multe asocieri, dar dacă într-adevăr există vreo legătură între toate acestea, ceva şi mai grav ne paşte pe toţi.

Revenind la scandalul de azi, trebuie să avem în vedere câteva aspecte.

Ocazia care a prilejuit recepţia de la ambasadă este una simbolică, respectiv ziua naţională a Rusiei. Cunoscând pofta ruşilor de a se da mari şi tari exact în momente ca astea (vezi paradele lor militare), parcă n-ar avea prea mult sens ca gestul ambasadorului Kuzmin să fi fost o simplă neghiobie, ci mai curând o provocare premeditată, alimentată de instinctul velicorus al „partenerilor” noştri estici. Dacă este aşa, putem afirma acum că au avut parte de cel mai prost scenariu posibil şi că provocarea nu le-a reuşit. În plus, Kuzmin nu poate fi privit drept un amator, având în vedere interesul ruşilor pentru „vecinătatea lor apropiată” şi investiţiile lor impunătoare în reţeaua umană din capitala noastră.

De cealaltă parte, aş exclude de asemenea posibilitatea ca delegaţia noastră, în frunte cu viceministrul Andrei Popov, să fi improvizat. Mă bazez pe două argumente, când afirm acest lucru. Primul ţine de faptul că un diplomat de un asemenea nivel, cu pregătirea pe care o are şi cu presiunea permanentă care este exercitată asupra lui, nu are cum să-şi permită satisfacerea unor „capricii” personale ca întrupare a dezacordului său cu statutul insultător acordat unui impostor (rus şi el) de către o diplomaţie străină. Un diplomat are o anumită pregătire, un anumit set de cutume pe care trebuie să le respecte, precum şi o serie de responsabilităţi. Fiecărui membru al delegaţiei i se asigură întregul pachet informativ, de scenarii posibile, dar şi de reacţii recomandate. Prin urmare, având în vedere ieşirile neobrăzate repetate ale diplomaţiei ruseşti în privinţa regiunii separatiste transnistrene, ar fi o naivitate să credem că diplomaţii noştri nu se aşteptau inclusiv la un asemenea deznodământ. Iar asta mă duce la al doilea argument. Să atragem atenţia la gestul reprezentanţilor diplomaţiilor SUA şi a UE, care au părăsit sala în urma tonului dat de ai noştri. Chestia asta, stimaţi concetăţeni, se cheamă o mică revoluţie, iar cei care au ochi să vadă, să vadă că dacă noi vom avea coloană, atunci nu vom fi singuri. Noi trebuie să dăm tonul şi să ne manifestăm tranşant poziţia. Vesticii nu vor să aibă de a face nici cu schizofrenici şi nici cu indecişi. Ei vor să ştie că investiţiile lor în republica noastră, într-o bună zi, se vor recupera. Iar pentru lucrul acesta, merită ca din când în când să dai nişte semnale mai vocale decât de obicei.

Unii s-au grăbit să amintească despre posibilităţile ruşilor de a ne pune embargo pe produse, de a scumpi gazul şi alte asemenea lucruri, arătând că unii moldoveni vorbesc prin gură rusească. Eu, însă, înţeleg că gestul diplomaţilor noştri presupune un lucru mult mai important, respectiv că-n sfârşit, avem alternative la toate aceste şantaje cinice ale ruşilor. Să vedem cum vor fi acestea valorificate.