Fără de titlu

După una caldă, vine una rece. La capătul liniei albe, începe cea neagră.
E greu să scrii atunci când pierzi pe cineva drag. Dar în acelaşi timp, la moment scrisul e unica modalitate de-a mă elibera de gânduri.
Pentru câteva minute mi-am astupat faţa cu prosopul îmbibat cu lacrimi şi am căutat în memorie zile şi după amiezi când am stat împreună cu toată familia, în ograda bunicilor, aşezaţi pe prispă, pe scăunele, pe iarba din grădina micuţă din faţa casei. Asta a fost demult, atunci când verişorii mei erau în Moldova, când verişorii mamei veneau pentru câteva zile din Rusia, când noi, copiii, tăiam harbuz, zămos şi culegeam prăsade din copacul de la colţul casei. Şi tot atunci maturii, sub un nuc deja bătrân, povesteau întâmplări din anii de studenţie, dar şi glumeau despre “când vom fi moşnegi”.

De puţine ori avem timp să ne oprim. Doar atunci când cineva suferă tare mult, sau atunci când pleacă de tot, sau când pleacă atunci când nu e timpul să plece. Mi-e greu să scriu “moare”, am ales “pleacă”…
Suntem uituci şi lacomi, făţarnici şi invidioşi, mârşavi chiar şi javre. Dar uităm că într-o zi oricum vom plânge. Că nu avem timp să dăm un telefon, că nu avem drum să ducem ceva bunuţ, că nu reuşim să ne gândim şi la cei care s-au bucurat că creştem, că avem păr negru şi des, că am învăţat o poezie nouă sau că am absolvit liceul.
Mă doare inima şi sufletul, pentru că mama mea plânge. Pentru că eu plând de durerea mamei mele. Şi că săptămâna trecută nu am avut timp să mai stau, să mai vorbim, să ne mai povestim, să-i ascult istoriile despre atunci când lucra cu Sulac şi Irina Loghin sau despre cât de popular era Saşa Cazacu.
Când am împlinit 20 de ani, m-a ajutat să-mi organizez petrecerea într-o cafenea de pe strada 31 August. Chiar azi dimineaţă trecând pe-acolo, mi-am amintit de-acea zi. Dar repede am uitat, pentru că nu aveam timp…
Apoi m-a luat de mâină şi m-a dus la toţi regizorii de concerte şi le-a zis: “Asta e nepoata mea, te rog so ţii minte”.

Acum încerc să-mi reamintesc pe cine să sun, să le zic că Slavic a plecat. Singur, aşa cum a fost mereu. Şi fără mare deranj, cum nu-i plăcea lui.
Verişorii mei s-au pornit spre Moldova. Mama mea plânge. De azi au rămas doar doi, din patru. Odihneşte-te în pace, unchiule Slavic. Şi iartată să fiu că săptămâna trecută eram grăbită şi nu ţi-am zis, ca întotdeauna, “Pa, Slăvusik, dacă ceva ne sunăm”. Nu ne mai sunăm…