În copilărie învăţăm importanţa propriului EU

Uneori, vrem să promovăm o idee şi suntem aşa de însufleţiţi să o transmitem exact cum o trăim încât nu sesizăm cum ajunge la ceilalţi. Ca să aveţi o introducere la tema cum spunem – cum se interpretează, priviţi un final de „Sare şi Piper”, când picii mei, Teia şi Mircea, au mers în ospeţie la Nata, Andrei şi Sârghi.

De exemplu, când spun că îmi doresc ca picii mei să zică că „cel/cea mai important(ă) sunt eu” vreau să zic că îmi doresc ca ei să zică că „Eu, Teia, sunt cea mai importantă pentru mine”, „Eu, Mircea, sunt cel mai important pentru mine”. Într-o familie iubitoare copii vor înţelege din trăirile interioare ce înseamnă să te simţi important şi să îi simţi pe ceilalţi membri ai familiei venind imediat după tine pe scara importanţei, iubirii, grijii.

Adevărul că la început eu şi soţul am încercat să le explicăm copiilor noştri că Cel pe care ar trebui să-L iubim cel mai mult este Dumnezeu. Dar este vârsta la care ei cred că părinţii sunt atotputernici şi le pot pe toate, iar Dumnezeu prinde contur în viaţa noastră când noi înşine sau cei dragi ne simţim depăşiţi să le facem pe toate cu puterile propriei minţi. Aşa că pentru început ne concentrăm să-i deprindem că ei sunt cei mai capabili să facă ceva pentru starea lor de bine, că ei sunt cei mai importanţi pentru propria persoană, că mai întâi trebuie să se iubească mult pe sine ca apoi să poată iubi armonios pe cei de alături.

Apropo, când privesc instantaneele surprinse astăzi de Denis Jardan, redescopăr în atitudinea micilor personalităţi Teia şi Mircea şi un „EU” care în timp va prinde vigoare şi va putea făuri binele şi dărui dragostea.