-Zaia, tu şi nu înteleji cî eu damu-s în aftobus, da flaşca am uitat-o acasă, da acolo-s fotşile care trebuie să li arăt lu nănaşa, hai poate ni-o aduşi…
Cam astea erau cîteva din detaliile unei conversaţii din aftobus a unei mămici cu un pici alături. După discuţia cu zaia, a început ora de educaţie. Tot în aftobus.
-Ci mămica sî-ţi povistească, despri copăcel, dispri fluturaş….
Nu m-ar fi deranjat nimic, dacă ora de educaţie nu era oferită la un volum maxim cu cunoştinţe temeinice în toate domeniile:
- Mama, de ce creşte în apă?
- Frunzişoare, moluşte…
- Da ce-s moluştele?
- Ouşoare de peşte…
La un moment dat, un pasager obosit şi el de atîta cultură generală, probabil, roagă piciul să-i spună o poezie. Poate aşa mai tace şi mama. Şi copilul începe:„Vine mosul de la vie/Cu cirese-n palarie…”
Mare i-a fost indignare omului cînd a auyit mareata poeyie. Se vede că aştepta mau mult de la piciul a cărei mamă ştie că moluştele sunt ouşoare de peşte.
- Mai spune una, asta-i de pe vremea mea, una mai nouă, insistă bătrănelul.
- Nu mai ştiu, răspunse copilul.
- Ştie, ştie, da le-o uitat, spuse mama tot cu voce…maximă.
După asta – linişte, multă linişte…vreo 20 de minute. La următoare staţie, bătrînul dornic de poezii a coborît. Copilul încercă să întrebe ceva:
- Taci, că mă doare capul, ţi-am spus că eşti un prost care nu vrea să înveţe. Iaca am păţit ruşinea cu tine în lume…
