Îmi place să scriu. Îmi place să ştiu că acele cuvinte pe care le aştern ajung undeva. În vreo sinapsă care, fie se scurtcircuitează, fie începe să emită semnale neuronale puternice. Totuşi renunţ. Renunţ la ceea ce sunt acum pe blog. Sunt un naiv. Dar de ce mă ascund după cuvinte? Sunt un prost. Ceea ce scriu şi fac aici este o încercare de a stinge un incendiu enorm cu jetul unui pişat. Mă scuzaţi pentru expresie. Vine dintr-o deziluzie mare. Am blogul de prin 2008-2009. Muuuult. Ce am reuşit? În primul rând mi-am făcut puţini prieteni şi mulţi duşmani. Apropo, pentru toţi cei care nu mă ştiu din viaţa reală: dacă m-aţi cunoaşte nu aţi realiza că sunt capabil de duritatea pe care o eman prin propoziţiile de pe blog. Prietenii mei pot pune chezăşie. Atunci de ce? De ce să fiu altul? Eu sunt eu, Vitalie Cojocari. Iar în acest moment mă simt rătăcit.
Deci, mi-am făcut mulţi “neprieteni”. Am schimbat puţine atitudini. Poate şi pentru că oamenii apropiaţi, cei din viaţa reală, nu au găsit un sfat, un cuvânt de mângâiere în susţinerea activităţii mele de scrib. Dacă nici ei… Iar blogosfera moare. Nu doar cea moldovenească. Moare ideea, puternic erodată fiind de facebook. Nu mai suntem bloggeri, suntem facebook-işti. Plec să mă caut. Să mă reclădesc. Să-mi găsesc un nou scop în blog şi în dorinţa de a scrie. Cine ştie când mă întorc! La revedere.