Amân de săptămâni întregi să scriu despre ochelarii de tip nou, inspirați dintr-un model șaizecist, însă mult mai mari, intenționat disproporționați, și mult mai hidoși, făcuți (și purtați) parcă înadins să urâțească, să sluțească fețele celor care-i poartă. Cine i-a adoptat în viteză, cu obișnuita lipsă de discernământ? Poporul alternativ, desigur. Ochelarii trapezoidali, un aparat foto cu dimensiuni falice, o pulă fotografică atârnând pe piept, fac din oricine, nu-i așa, un artist... Tineri frumoși - mai ales ele (că ei oricum arată a cretini și fără) - păcat de drăgălășenia și de prospețimea lor. Umblă cu televizoarele acelea pe nas, deformându-și chipul. Rame groase, late, ca decupate din benzi desenate, neverosimile, inestetice, nepotrivite cu liniile fizionomiei, când există atâția ochelari pe lumea asta, atîtea modele consacrate, frumoase, cu design desăvârșit. Revoluția asta a urâtului mă îngrozește, mă umple de furie, de protest. E o insultă adresată vederii. O cerere de osândă. Dar ce e și mai revoltător e succesul acestei sluțiri fashionable. Brad Pitt însuși a apărut la Cannes cu o pereche de din ăștia! Ușurința cu care ceva urât se răspândește și devine modă. Nici să aibă formele cele mai voluptuoase, o tipă care ar sosi la întâlnirea cu mine cu vitrinele astea supradimensionate, cu rame fanteziste, nu m-ar interesa deloc. Nimic nu mi-e mai dezexcitant ca snobăreala arty și ca murdăria scumpă, antifa, de firmă.