Sfarsit de mai. Pe partea stanga si dreapta a drumului spre scoala – copaci verzi. Noi i-am sadit, cand ne-am mutat in tanarul cartier. Cu fiecare an, deveneau tot mai mari si faceau tot mai multa umbra. Iar noi ne intorceam tot mai tarziu acasa. Pana am plecat de tot de acolo. Pe partea dreapta e scoala cu predare in limba rusa, pe cea stanga – cea cu predare in romana. Fiecare scoala cu copacii ei, stadionul ei, elevii ei. Nu concuram, nu ne uram, nu ne iubeam. Pur si simplu ne toleram. Fiecare cu partea lui de drum. Dar tot noi eram mai organizati, mai activi, mai veseli, mai vii. Baietii nostri nu se radeau in cap si fetele noastre nu fumau.
In luna mai veneam la scoala imbracati “de vara” si orele de sport le faceam afara. Baietii nostri alergau dupa o minge si noi stateam pe cauciucurile infipte in nisip, planuind o vara intreaga (sau vorbeam despre ce s-a intamplat in Dallas si Beverly Hills 
).
La sfarsitul lunii mai aveam “Ultimul sunet”. Ne adunam in fata scolii, imbracati frumos, cu flori pentru profesori. Aveam invitati speciali, care incercau sa ne dea sfaturi de viata. Aveam si un program artistic. Unii dansau, altii cantau. Profesoara de romana ne vorbea cu cuvinte frumoase si citate din clasici despre urmatoarele noastre drumuri in viata.
Scenariul era cam acelasi. Cei mai “buni” doi elevi din ultimul an multumeau directorului si profesorilor. In fata erau cei mici, aliniati in pozitie de drepti, in spate erau cei mari, asteptand sa se termine mai repede “careul din fata scolii”.
Important era ultimul “Ultim sunet”. Cei care plecau de tot erau priviti ca niste eroi. Urma Balul, examenele de absolvire, cele de admitere, colegi noi, examene noi, viata noua.
Nu am mai fost in curtea scolii mele de cativa ani buni. Directoarea este aceeasi. Sunt sigura ca si scenariul “Ultimului sunet” este acelasi. Chiar am gasit pe youtube un reportaj despre aniversarea din toamna trecuta. Se faceau 20 de ani de cand prima clasa a “7″-a “A” a sadit copaci in drum spre scoala. Chiar atat a trecut?
