Războiul e pe sfârșite.
De aici, din spatele frontului îți scriu iar eu, iubite.
Bătăliile cele mai sângeroase au trecut.
A rămas doar mirosul de praf de pușcă și un gust amar de dezamăgire care mă zgârâie în gât.
Rănile cele mai adânci încep să se cicatrizeze.
Încerc să le pun pansament – amintirea ta.
Încerc să le vindec cu poza ta și cu speranța.
Ți-amintești, cândva îți promiteam că dacă există pe lumea asta o șansă dintr-un milion ca noi doi să fim vreodată împreună, eu voi spera și voi lupta până la sânge pentru acea șansă.
Eu azi dezertez.
Azi mă dezleg de promisiunile ce ți le-am făcut.
E prea mult un milion, iubite.
E prea mare prețul.
Dar nu-ți face griji, tu rămâi unicul tablou perfect pe care l-am văzut eu vreodată.
Eu voi continua să cred că într-o altă viață, probabil, o fi existat vreo legătură între noi.
Poate ți-am fost mamă, ori fiică, ori vis.
Eu voi continua să te văd în toate pesonajele filmelor și ale cărților.
Eu le voi spune în continuare copiilor povești despre prinți care există, și care au mâinile frumoase și degetele lungi de pianist.
Te-am regăsit o dată, într-un om care în mod paradoxal vorbea ca tine.
Am tresărit când am văzut că are tricou ca a tău.
O dată am avut iluzia că ești tu, dar ea a durat o singură fracțiune de secundă.
După care imaginea a început să devină tot mai clară și trăsăturile feței se metamorfozau sub privirea mea buimacă. Și degetele i-au devenit mai scurte și spatele mai mic și vocea – alta….
Și copia devenea tot mai falsă pe fonul amintirii originalului perfect.
E frumos să te uiți la alții cum luptă, iubite.
În luptă se vede fața adevărată a fiecăruia.
P.S. Chiar și-acuma când scriu, ca și cum aș urla. Eu te știu și te simt pătimind undeva.
A. Păunescu
