Moldova Suverană versus abordarea etno-sanguină privind cetăţenia română: lecţie de învăţat şi pentru alte publicaţii din Republica Moldova

Cotidianul Moldova Suverană publică în ediţia de azi un editorial întitulat „Ce vor unii moldoveni de la România şi de ce are nevoie, în realitate, Moldova de la această ţară” semnat de Mihai Conţiu. Îmi permit să fac câteva comentarii asupra editorialului şi să enunţ anumite consideraţii personale.
Se pare foarte straniu, dar, în ultimul timp, Moldova Suverană preia un discurs civic şi proactiv, lăsând la o parte lauda şi supunerea guvernamentală. În această ipostază, tocmai acest cotidian furnizează în spaţiul public o abordare deloc păguboasă cetăţenilor Republicii Moldova (ţin să cred că aceştia vor fi şi viitorii cetăţeni ai UE). Îmi pare rău că ziarele pro-româneşti de la Chişinău, finanţate de Guvernul României, nu discută despre o asemenea abordare, ci favorizează doar abordarea etno-sanguină (în sensul reparării istorice) asupra cetăţeniei române. Într-adevăr, goana sutelor de mii de cetăţeni moldoveni după cetăţenia română nicidecum nu demonstrează apartenenţa civică şi morală la valorile şi principiile societăţii (româneşti). Mai mult decât atât, aspectul comercial al identităţii - în Republica Moldova sunt un antiromân, iar în România sunt un vehement antimoldovean - creează senzaţia că eşti un individ al falsităţii etnice şi nemulţumirii identitare perpetue. Metaforic vorbind, sănătatea morală şi identitară a individului dintre Prut şi Nistru este în colaps. Cu o asemenea stare de fapt nimeni nu vede Republica Moldova cu ochi buni. Cui îi trebuie un stat muribund şi cu o falsitate identitară masificată? Nimănui. Doar în cazul în care cineva vrea sa se folosească de teritoriul şi infrastructura acestuia.
De foarte multe ori am rămas şocat de faptul cum poate gândi un individ care deţine două paşapoarte: unul albastru şi altul roşu. De exemplu, anul trecut, venind de la Chişinău spre Bucureşti, fără să vreau am auzit un dialog dintre doi cetăţeni ai Republicii Moldova. Una dintre persoane avea şi cetăţenie română. Persoana cu cetăţenie română se văicăra de faptul că statul român nu îi acordă un ajutor medical cuvenit – aceasta fiind diabetică. Oricum din ceea ce am înţeles, veniturile lunare (pensie şi ajutor pentru medicamente şi tratamente) ale respectivei persoane constituia cât vre-o 5 burse lunare ale unui student (la nivel de licenţă) din Republica Moldova care studiază într-o universitate din România. Fără să contribuie cu nimic la sistemul de pensii, de asigurări medicale şi sociale din România, beneficiind de o pensie şi de ajutoare şi subvenţii pentru medicamente şi tratamente medicale, respectiva persoană tot nemulţumită era. Reproşurile ei erau de genul: „iaca ce-mi dau românii ăştia, nu vor să-mi dea mai mult!”. Şi când te gândeşti că pentru respectiva persoană acum lucrează 3 sau 4 tineri români, iar pentru ceea ce beneficiază din partea Republicii Moldova lucrează poate mai mult de 10 persoane (luând în considerare şi remitenţele externe), atunci îţi dai seama care sunt repercusiunile unui asemenea mod de gândire şi de acţiune. În termen lung de timp, un asemenea mod de gândire poate avea consecinţe negative asupra politicilor economice şi sociale ale ambelor state.
Nu este vorba despre un caz sporadic. Din contra, un astfel de mod de gândire este atât de răspândit, încât mă lasă să consider că doar cei născuţi după 1991 vor fi abili să privească lucrurile printr-o altă prismă. Modelul educaţional sovietic, dar şi ethosul sovietic, îşi demonstrează acum efectele – cetăţean al sovietelor, adică al nimănui. În consecinţă, nu eşti în stare să îşi negociezi contractual statutului de cetăţean şi să îşi asumi responsabilităţi. Ethosul omului şi cetăţeanului sovietic a rămas a fi activ, chiar dacă URSS a sucombat de aproape două decenii. Şi apoi te întrebi de ce în Republica Moldova lucrurile merg atât de prost.
Acest mod de gândire este dăunător nu numai Republici Moldova, dar şi României şi chiar, prin finalitate, întregului spaţiu UE.
Nu sunt împotriva abordării etno-sanguine. Însă, consider că aceasta este posibilă de aplicat numai în contextul în care nivelul de educaţie civică şi ordine morală este ridicat, iar comunităţile beneficiare sunt considerate a fi participative. În rest, acest tip de abordare poate genera conflicte inter-etnice şi interstatale, cu repercusiuni negative şi asupra potenţialelor comunităţi beneficiare de o asemenea politică.
Ce este de făcut? Sunt enorm de multe soluţii de reparare a situaţiei actuale. Acestea sunt din domeniul educaţiei informale a cetăţenilor Republicii Moldova în domeniul cetăţeniei democratice (EDC). În acest sens, fără să vrea editorialistul de la Moldova Suverană, propagă acest mod de educaţie, chiar dacă are o opţiune politică specifică grupului său de interese. La fel, trebuie să facă fiecare ONG şi instituţie mediatică din Republica Moldova – desigur, având în vedere multitudinea poziţiilor şi abordărilor în această problemă. Doar promovând conceptele, principiile şi cazurile de practică de calitate specifice educaţiei pentru cetăţenie democratică, în scurt timp Republica Moldova, se poate debarasa de judecăţile de tipul „blamării sistemului, fugii din ţară şi evitarea asumării de responsabilităţi” şi construcţia unei perspective reale de integrare în UE. Cred că nici dl. Conţiu nu ştie cât de important poate fi o asemenea abordare pentru „însănătoşirea morală” a indivizilor dintre Prut şi Nistru, chiar dacă unii se consideră a fi moldoveni şi alţii români.