Eu mă duc acasă, deseori, cu aftobusul, cutia metalică unde redescopăr, în fiecare zi, Moldova, uitându-mă la chipuri şi simţind mirosuri. E şi acesta un indicator de progres, până la urmă. Diferite chipuri la diferite ore. La fel şi cu mirosurile, depinde cum ţi-e norocul. Văd oameni şi oameni. Frumoşi, urâți, fericiți, implicați, absenţi, conştienţi sau incontinenți, proşti sau deştepţi. Unii citesc ziare, alţii mănâncă banane sau seminţe. Alţii se dau cu părerea despre ce au auzit la radiu sau ce au văzut în Italia.
Cei mai mulţi totuşi sunt…trişti. Trişti şi foarte departe. Tot ce se întâmplă la Chişinău pe ei nu-i priveşte. Şi nici nu-i interesează. Şi nici nu are cum să-i intereseze. Ei au alte griji. Cum să trăiască mai departe, de unde să ia rost de bani pentru a doua zi de lucru (de bani de mâncare nu-i aud să vorbească), cum să achite contractul pentru că „mâine – poimâine fata sau feciorul mântuie şcoala” şi multe alte nevoi… mărunte. Pentru unii, aceştia sunt proştii cărora nu le pasă de ţara în care în care trăiesc…
La ora şapte seara, de exemplu, poţi vedea, într-o astfel de cutie metalică minimum vreo 20 de astfel de chipuri triste. Nu e deloc mult. Numai ca ore sunt multe, aftobusuri tot, iar dacă le adunăm, ne alegem cu multe chipuri triste şi proaste, pentru unii, care nu mai cred în nimic…dar care sunt ţara asta a noastră dragă…
