Odată ,seara tîrziu  după ce mi-am pregătit temele pentru  acasa, m-am săturat de caculator  am deschis  cartea  ‘‘Amintiri din copilărie‘‘   scrisă de  înţeleptul humuleştean Ion Creangă.  Deoarece eram obosit , am adormit  cu  fruntea în carte.  Şi , o minune  – l- am visat pe  marele povestitor.

Era  aşezat  pe  prispa unei  case ţărîneşti ,  îmbrăcat în nişte haine albe, ţesute de casă şi care parcă luminau din interior. Bătrînul  mi s-a uitat  în ochi  şi  a  zîmbit  binevoitor dar şi şmecher, şi m-a  întrebat  dacă-mi plac poveştile.

- Da, îmi plac poveştile , deoarece  din ele aflăm ceva nou, captivant şi  miraculos. Poveştile  ne învaţă că Binele  învinge Răul, doar prin muncă şi prin luptă. Povstitorul  a  rămas multumit de raspunsul meu şi m-a  întins  un covrig  cu mac şi zahăr  care ţi se topeşte în gură.

Şi  a început  depănarea unei poveşti.

Într-un sat  trăia  un băiat  care, din păcate,  tot timpul era pus pe rele. Mai ales îi plăcea seara  sau chiar noaptea să se apropie de copăceii plantaţi de alţi copii pe marginea drumului  şi să-i rupă. Nu avea nici un  folos  din aceasta, dar  simţea  că e mai puternic decît copacul.

Odată în drum spre casă,  după ce a mai rupt un copăcel, pe un ram a observat o Pasăre Măiastră.

Ea s-a uitat la băiat cu lacrimi în ochi şi i-a zis  cu grai omenesc :

-         Nu e bine ce faci, dar ca s-o simţi mai bine te voi transforma într-un simplu copac de la marginea drumului.

Dupa acesta pasărea a fîlfîit din aripi şi a plecat , iar o forţă neomenească l-a transformat pe băiat într-un tei de la marginea drumului.

Băiatul a simţit pe pielea lui ce însemnă să fii copac, a  văzut şi copii are-i rupeau ramuri, a simţit şi seceta verii, cînd nimeni nu-i turna la rădăcini măcar o cană de apă, se înăduşea  deoarece nimeni nu-l săpa la rădăcină,  omizile-i mîncau frunzele deoarece nimeni nu –i dădeau tulpina cu var.

Dar într-i seară  a auzit fîlfîit de aripi. S-a întors Pasărea Măiastră. Ea i-a zis cu glas dulce :

- O jecţie a  vieţii tale s-a  terminat, fă singur concluzii şi l-a transformat înapoi în om.

A doua zi băiatul împreună cu alţi colegi au plantat un întreg parc în centrul satului. I se umplea inima de bucurie cînd trece pe lungă  copaci.

Peste mulţi ani, băiatul care acum era un bărbat în toată firea a venit în sat împreună cu feciorul său – un băiat de vîrsta lui de cîndva.  Copacii falnici îl salutau de departe prin freamărul frunzelor. Bărbatul i-a zis fiului : ‘‘Aceştea sunt fraţii mei – să ai grijă de ei‘‘.

Înţeleptul povestitor ş-a terminat povestea şi m-a mîngîiat pe cap. Am  simţit căldura mîni lui şi

m-am trezit.

Mi-a venit un gînd:  cu adevărat oamenii ar trebui să ocrotească natura.