Prima postare de pe blog despre internet a fost. Despre cît de mult loc ocupă el în viaţa noastră şi cum reuşeşte să îi dea tonalitatea în care se cîntă. A trecut un an, poate mai mult sau poate mai puţin…şi iată că văd cum cel puţin pentru mine se cam acutizează chestiile. Să începem cu blogurile, aceste jurnale intime făcute publice în această mare anarhie ce se numeşte internet. Unii scriu despre senzaţii şi trăiri, alţii despre teme care îi interesează, despre prieteni, probleme sociale, gătit, politică, educaţie…se scrie despre tot. Şi cît de tare nu ar încerca unii să distanţeze ceia ce postează de un soi de confidenţă oricum se pot spune multe despre ceia ce este el acolo, dincolo de propriul monitor, prin modul în care interpretează sau tratează informaţiile. 
Există bloguri care au devenit atît de vitale în circuitul meu zilnic, încît sînt oameni pe care îi simţi prieteni chiar dacă nu ai dat nicicînd ochii cu ei. Poate pare straniu, dar uneori aştepţi să vezi ce o să scrie despre un eveniment despre care ştii sigur o să scrie sau cum o să îşi revină după ceva. Am petrecut nopţi întregi urmărind sorţi umane, şi nu regret nici una dintre minutele petrecute cu ochii ţintuiţi în calculator, cum nu am regretat nicicînd o carte bună citită.Sperie faptul că prin blog oamenii pot să afle despe tine mai multe decît ai vrea să îi laşi să ştie. Uneori cînd scriu am o impresie vagă ca am pornit să îmi înşir trăirile către un ascultător tăcut care merge pe scaunul de alături într-o călătorie lungă. Fiindcă e cam la fel, rămînem anonimi după o dezgolire totală de suflete, deşi am fost apropiaţi pînă la absolut, prin mărturisirile făcute, rămînem doi străini care cel mai probail nu se vor mai intersecta.
Cu scrisul pe blog e cam la fel, nu ştii cine citeşte, ce a crezut despre ce a citit, şi după ce îţi închide pagina se rupe o legătură iluzorie pe care ai creato tu în mod conştient. Nu mă sperie însă că cineva are acces premanent la imaginea ce se prerindă în spatele ferestrelor mele, sperie mai mult că citec oamenii pe care îi cunoşti. Fiindcă aşa orice specatacol care îl vei juca în faţa lor o să piardă din verdicitate dacă nu ştergi cîte ceva din ce ai scris. Dar I am who I am, I do what I want. Dezgolirile însă nu se finiseză aici, mai avem şi pagini sociale. Şi aici e mai greav, e mai mult, şi mai de amploare totul. Fiindcă nu mai poţi să fii anonim fiindcă ai poze. Paginele astea pe reţelele sociale sunt o adevărată comoară pentru oamenii care obişnuiesc să bîrfească. Fiindca da, după o analiză minuţioasă vezi ce simte, la ce grad au ajuns relaţiile, cine şi cum arată. Şi credeţimă, rari sunt cei care te aplaudă. Autodenunţare- uneori omor cîte 6-7 ore stînd cu o prietenă alături şi sărim de la un profil la altul şi vorbim, analizăm, adică cum să vă spun…bîrfim fiindcă replci de genul ”UUUU, da nu o prinde blondul” “;”Iaca încă una s-a măritat”; ” Nu şi care îi pontul să pui poze facute lîngă maşină?”; “Rochia e îndodii, da băiatulde alături e nicevo”; 
“Stai, aista e Vasilică care a fost cu Mărioara în clasă, ţii minte? Avea ghiozdan oranj…” etc. etc. etc. Sunt singură că nu suntem specii rare pe cale de dispariţie şi nu o să ne includă nimeni în Cartea Roşie. Cu paginele de pe internet ne ţinem viaţa la suprafaţă. Aşa ca să o vadă şi să o discute cu toţii. Această tendinţă de a împătăşi cu toata lumea imagini, stari, gînduri, muzică, e un soi de strigăt de singurătate. Însă una cu totul şi cu totul deosebită, cu 15 prieteni on-line pe facebook… P.S. Sunt Dana, am 21 de ani, şi de 2 luni şi o zi nu am pagină pe odnoklasniki. Iaca .
