Din seria asta.
A trecut o săptămână, dar parcă a fost chiar ieri. Făleşti e mai departe de Ungheni. Sunt sinceră şi vă spun: la moment, nu vreau să mă întorc.
Nu s-a întâmplat nimic rău, doar că am văzut o părticică bună din el ca să-mi dau seama ce fel de sat e. Unul cu 2 blocuri locative, pare-mi-se. Am căutat 30 de minute un magazin, unde domnu’ vânzător a vrut să mă scurgă pe mine şi pe Ana de bani, dar nu i-am permis noi xD. Am văzut o alee cu castani deja înfloriţi, un aviz vechi, o şcoală română-rusă, nişte semne de circulaţie şi magazinul cu pricina. Beer House se numeşte. 
Denumirea rupe.
La Ungheni vreau să mă întorc. Acolo n-am văzut aproape nimic. Oricum…important e altceva.
Ceea ce am făcut eu în Făleşti este aproximativ exact ce am făcut şi în Ungheni. La orfelinat copiii erau mai năzbâtioşi decât am fost eu cândva. Atâta energie. Unde încape?! Am făcut ceva taaaree fain(vezi imaginea)- cercul încrederii. Credeam că n-o să ne reuşească, dar trebuia să le inspir încredere lor. Până la urmă, am ajuns să râd ca un copl în rând cu ei şi să-mi dau seama că trebuie să am mai multă încredere să fac ceea ce nu ştiu. Un citat tangenţial: “dacă te roagă cineva să faci ceva ce nu ştii, spune-i că ştii cum, mergi imediat şi învaţă s-o faci”. Mulţumesc copiilor 
mi-a plăcut să-i văd aruncând calităţile negative într-un pachet şi asumându-şi responsabilitatea de a le dezvolta pe cele bune. Şi multe pot spune despre ei, dar faptul că sunt copii spune totul. Făleşti…aş vrea să fiu şi eu copil.
Filed under: Tot ce vrei
