Stiti deja ca imi incep dimineata in metrou, cu aceiasi oameni care intarzie, ca si mine, la un serviciu care incepe, oficial la ora 9.00. Ne stim, aproape ca ne salutam, ne aprobam tinutele noi, suntem o gashca. Ce ne mai tine uniti – antipatia comuna fata de o doamna care ne insoteste 5 zile pe saptamana, pe acelasi traseu, la aceeasi ora.
Mai intai, precizez faptul ca are parul foarte lung, foarte rar, cu foarte multe fire albe, foarte despicat si foarte uscat (lungimea depaseste fundul, dar este atat de rar si despicat la varfuri, incat nu stiu exact cat de lung este … ) Arata fix ca o vrajitoare. Stiu ca podoaba capilara este un motiv de mandrie, stiu ca este greu sa-ti cresti o coama lunga, pe care s-o porti, fudul, pe umeri. Dar nu si cand arata asa. Sunt fix 48 de fire de par care se electrizeaza unele de altele si impreuna, de hainele pasagerilor din metrou.
Dupa, la onorata varsta pe care o are, continua sa se imbrace ca acu’ 20 de ani. Fuste scurte, pe niste picioare urate. Nu sunt rautacioasa, la capitolul picioare eu stiu exact cum stau :) , dar daca ai o oglinda si vezi ca ai 2 picioare care nu se intalnesc in nici un punct, si aceste 2 picioare nu sunt nici slabe, eu zic ca e cazul sa abordezi un stil vestimentar mai avantajos.
Trei, in speranta de a parea cine stie ce diva versata in ale modei, asorteaza haotic si dureros niste stofe, culori, genti si dresuri, de ies din metrou cu retina zgariata. Plus, se vede clar ca are capacitati financiare reduse, dar si asa, cu plasticuri si pantofi din carton, tot se izgheshte sa iasa in evidenta. Totul, cu un par lung, rar si rasfirat, lasat pe spate, pe care-l mai scutura din cand in cand, de parca ar fi pe covorul rosu de la Cannes.
Repet, nu vreau sa fiu rea. Inteleg aproape tot, repede, tot timpul, dar pe ea, sa mor daca o inteleg.
Dar cel mai si cel mai mult ce ne enerveaza pe toti la aceasta doamna este atitudinea ei zilnica. In fiecare dimineata, avem impresia ca i-am omorat toata familia. Este atat de nemultumita, atat de ostila, atat de pretioasa, atat de deranjata de faptul ca trebuie sa mearga in metrou si nu in BMW. Atat de dezgustata ca trebuie sa imparta aceiasi metri patrati cu noi, atat de ingretosata ca trebuie sa ne suporte 20 de minute … Feaka.
Initial, am trecut peste par si haine, si cand am vazut-o mai “nemultumita”, am crezut ca are ceva pe suflet, saraca. Dar nu se poate, sa mergi ani la rand cu un om in metrou si sa nu-l vezi zambind niciodata. Hai nu razand, cum fac eu :) , cand mai dau de un pasaj interesant in carte sau cand imi scrie cineva cate un sms :) . Hai nu zambind enigmatic, a “agatare”. Dar macar sa-ti amintesti un om drag, sa vezi un copil haios in fata ta, sa-ti planuiesti week-end’ul, sa-ti apara o sclipire, sa se indrepte in sus colturile gurii … NIMIC. Nu o poti multumi cu nimic. Chiar si cand isi indreapta propria esarfa, din material sintetic violet, da ochii peste cap de parca i-am omorat inca odata familia.
Nu stiu cum pot trai oamenii in afara zambetului. Nu vreau sa ne fortam si sa zambim fals si incontinuu, ca alte natii. Dar, eu zic ca sunt suficiente lucruri care inca ne pot aduce multumire, chiar daca nu avem bani si “noroc in dragoste” :) .
Gata, maine inchiriez un circ, sa vad daca fur vreun alt fel de reactie de la doamna antizambet din metrou.