Aseara am mai vazut un film. “Adam”, din 2009.
Adam (Hugh Dancy il joaca senzational) este un inginer (supracalificat), care lucreza la o companie producatoare de jucarii (de unde e concediat dupa jumatatea filmului), locuieste in New York, are un singur prieten si sufera de sindromul Asperger, o forma de autism care ii afecteaza capacitatea de a relationa cu ceilalti oameni si de a descifra semnalele nonverbale. Tot timpul are nevoie de o explicatie suplimentara, pentru ca nu poate intelege ce si cum gandesc oamenii. El nu minte, este copilaros, naiv si sincer. Si “nu este Forrest Gump” – replica care m-a determinat sa cataloghez filmul drept comedie, chiar daca are si momente sensibilo-triste 
. Desi este un film altfel, despre o poveste “imposibila” de iubire, intre Adam (“autist”) si Beth (frumoasa, creativa, “normala”), filmul pare totusi ancorat in realitate.
Eu nu ma omor dupa filmele in care el si ea se duc noaptea in Central Park, dar aseara am avut o vizionare placuta. Mai ales cand am vazut ca nu raman impreuna, iar tatal ei este totusi arestat, am zis: Ok, in sfarsit un film bun, fara un happy si banal end .
Dar care e happy end-ul? Cine decide pentru cine?
Stiu ca suna aiurea, a sutamie oara – care e normalitatea?
Eu cred ca de mai multe ori am auzit spunandu-mi-se “Nu esti normala” decat “Te plac”. Bine, un “Nu esti normala” in sensul bun al cuvantului . Adica, diferita, speciala, altfel, noua etc etc. Cel putin eu asa vreau sa cred . Chiar de curand, cineva mi-a zis ca nu sunt normala, pentru ca l-am inventat pe Alex din Bender. Ok. Cui dauneaza existenta lui Alex? Personajul s-a nascut intr-un week-end, intr-o cabana de langa Brasov. In februarie i-am serbat ziua de nastere, cu tort, lumanari si “La multi ani” cantat peste tot Crangasiul. A fost o petrecere reusita, de ziua mea, jur, a fost mult mai trsit . In pozele din Barcelona, unde vedeti zambete largi si spatiu intre mine si fete – e Alex . Din Bender. Acu’ 3 ani, era Catalin, un alt personaj imaginar, datorita caruia ne-am distrat maxim luni in sir, iar cand l-am cunoscut pe Catalin Morosanu, si am pus poza mea cu el pe Fb, lumea a zis “Waw , deci Catalin chiar exista”. Iarasi, Catalin nu a facut nici un rau nimanui. Dimpotriva, mai mult a fost distractie decat “medicatie”.
Bine, a nu se intelege ca stau la poarta spitalului psihiatric si incerc sa-mi fac noi prieteni . Dar, cand cunosc pe cineva pasionat (poate prea pasionat? ) de ceva iesit din comunul tiparelor societatii noastre minunate, nu o iau la fuga. Pentru ca mie imi plac oamenii care au pasiuni adevarate, mistuitoare, poate. Imi plac dirijorii “caraghiosi”. Imi plac bancherii care isi dau demisia si se inscriu la o scoala de bucatari. Imi plac doctorii care lucreaza gratis. Imi plac inginerii care-si consuma concediul pentru un campionat de sah. (apropo, cine a vazut spectacolul “Dineu cu prosti”, ma intelege mai bine) Imi plac avocatii care fac scoala de pilotaj aerian. Imi plac parintii care dau nume interesante copiilor.
Poate pentru voi, astia sunt oameni normali. Eu, insa, am intalnit prea multi oameni preocupati doar de televizor, frigider si dus/intors acasa la si de la munca, aceeasi munca. Oameni palizi, previzibili, robotei care-si trag la copiator zilele, alb/negru, una dupa alta. Atat de multi, incat uneori ma intreb de unde atata lipsa de fantezie, ignoranta, lipsa de chef de viata … Ca parca traim pe acelasi glob pamantesc, rotund si vazut albastru de sus.
Bunica mea era mai inalta decat bunelul. Si l-a luat de barbat la 27-28 de ani. Pentru inceputul secolului … cam chm, nu ? Cand am intrebat-o daca nu o deranja ca era mai inalta decat el, mi-a zis: “M-am maritat cu el, ca sa facem o familie, nu ca sa aratam bine cand ne plimbam pe bulevard”. La 10 ani eu inca credeam in Mos Craciun, asa ca m-am multumit cu raspunsul ei scurt si m-am gandit la el abia cand am inceput sa ma plimb si eu pe bulevard .
Era clar ca Beth nu o sa ramana cu Adam. Pentru ca din cauza sindromului Asperger, el nu avea cum sa minta. Si asta nu e un lucru bun, tot timpul …
