Urăsc aeroporturile, peroanele de tren, sfîrşiturile de vacanţă. Fiindcă dacă ajungi acolo sau atunci înseamnă că cineva pleacă,  sau revine, dar nu pe mult timp, iar o nouă întîlnire înseamnă o despărţire ulterioară. Cînd vezi ca ai în faţă un om drag, pe care sigur nu îl vezi de la cîteva luni pînă la cîţiva ani nu ştii ce să spui. Simţi vina ca ramîi, aici acasă, între cei dragi, vina că poate cel care pleacă o face pentru tine, vina că s-a ajuns aici. De fiecare dată  nu ştii ce să spui. Bolboroseşti ceva  de genul “te iubesc, ai grija de tine”, încerci să nu anticipezi cu dorul şi să plîngi în hohote. Pur şi simplu îmbrăţişezi strîns şi încercînd să dai astfel acea căldură de care va fi nevoie în acele momente cînd ştii că fizic nu o să poţi fi alături, şi încerci să memorizezi chipul, mirosul, bătăile inimii pentru a crea imaginea unui om care ştii că o să-ţi lipsească.

Aici, în Moldova, suntem cam toţii ”provizoriu orfani”. Nu există familie care nu are cel puţin pe cineva dus peste hotare, ca să cîştige dreptul la un trai decent pentru cei de aici. Nu ştiu pe nimeni care nu are cel puţin un prieten scump plecat sau care trebuie să plece. Avem copii care îşi văd mama şi tata doar în vacanţă, şi asta în cel mai bun caz. Copii pentru care la 4 sau 5 ani mama e o fiinţă străină care aduce bomboane, jucării şi cadouri încercînd să umple astfel lipsa pe care o creează fiind departe. Avem bunei care îsi cresc nepoţii. Bătrîni care stau cu ochii la poartă aşteptînd. Ore, zile, săpămîni poate. Adolescenţi care au responsabilităţi de oameni maturi, căutînd sprijin din partea oricui, fiindcă nu există nici exemplu alături şi nici acel suport care să îţi arate unde e bine şi unde e rău. Avem soţi care se iubesc deşi sunt mii de kilometri între ei,  şi oare cîtă răbdare şi încredere trebuie să ai ca să poţi rezista?

Cei ce pleacă lasă aici o dată cu cei dragi speranţa ca vor gasi totul la fel. Dar ne găsesc schimbaţi, cu sufletul strîns, caruia deja îi este frică de durere. Nici ei nu mai sunt la fel. Acolo, în lumea mare nu aud glasurile celor dragi decît prin telefon, în rest încercă să intre în alt mediu, şi răpind puţin de la ei devin mai îndepărtaţi fiind totuşi din ce în ce mai mult iubiţi. Nu mă aventurez să spun ce simt ei. Frică, dor, lipsă, singurătate…doar că e greu să laşi o parte din lumea ta aici şi să iei o fărîmă dincolo, cea alcătuită din amintiri.
Trist e că devenim cosmopoliţi, sau cel puţin cei mai tineri dintre noi. Ştim că acolo există confort şi că acolo nu trebuie să distribui un salariu aşa încît să tot tai din ceia ce credeai  că e necesar. Şi plecările devin permanente, pentru ca după un timp să pierzi speranţa că la următorul Crăciun vom fi iarăşi cu toţii împreună.

Rămaşi aici avem şi noi o cutiuţă de amintiri clădite în coridoarele sufletului pe care, eu cel puţin, încerc să le evit. Oricum mă urmesc. Cînd plecasem în clasa întîi tăticu mi-a promis că se întoarce pîna la prima mea zi de şcoală. Nu a venit. A venit peste 3 sau 4 zile.În acele zile mămica   mă lua pe mine ş pe surioara mea, şi aşteptam toate 3 cuminţele să vină trenul şi îl căutam în mulţimea ce cobora din el. Pe urmă plecam împreună acasă reptînd că “o să vină mîine”, iar cînd l-a găsit sora mea cu ochii fugeam printre oameni fără să ştiu în ce direcţie e el, sperînd ca poate îl voi găsi ca să grăbesc cumva întîlnirea. Cred că a fost singura promisiune de care nu s-a ţinut. Sau tabla de şah dăruită de Moş Crăciun înainte de pleca mămica. Şi îmbrăţişarea înainte de a ieşi din casă cu şoptitul ”Eu o să mă întorc cît de repede o sa fie posibil”. Venirea ei, cînd vroiam să mă pişc pentru a mă covinge că nu e un ulterior vis din cele visate înăinte de sărbători.  Sau ziua în care mi-am văzut verişoara în poze însărcinată, trăind acolo departe, într-o altă lume, cea mai mare minune din viaţa ei. Sau apelurile telefonice de la o prietenă scumpă de tot cînd simţi că vrea să te ţină de mîină şi nu poate. E dificil să ramîi fără ei aici. Nu mă aventurez să spun ce simt ei acolo. Ar fi mai greu. Avem acum familii ce se văd doar prin skype, şi se aud doar la telefon. Şi nu conteza cîte ore pe zi vorbesc. Lipseşte contactul adevărat, acel om, pe care cînd îl vezi sau îl ai alături şi te simţi protejat. Fiindcă indiferent de cîte ori se va da lumea peste cap ei te iubesc, şi tu îi iubeşti. Şi chiar de departe sunteţi cumva împreună. Dar fiind alături ar fi mult mai uşor. După plecarea mamei aveam mereu dorinţa de a-mi pune capul pe braţele ei ca în copilărie, sună absurd poate, dar multe probleme le simţeam eu rezolvate dacă aş fi putut să mă sprijin de ei.

Cîndva căutam vinovaţi pentru totul. Învinuiam statul, conducerea…deşi noi suntem vinovaţi. Fiindcă am ajuns la gradul că e imposibil altfel, şi anume de la noi ar fi trebuit să se înceapă schimbarea. Eu nu am făcut mare lucru să schimb ceva. Nici ei. Poate că deja e posibil de supraveţuit şi aici, deşi oricum, suntem o generaţie de copii şi tineri traumaţi de circumstanţe, crescuţi cu puţină căldură şi cu mult răsfăţ.