Ce înseamnă să fii jurnalist?

Sunt jurnalist, iar asta mi-a marcat viaţa. Nu vreau nici să mă plâng, nici să-mi laud meseria, dar pâinea nu-mi este deloc uşoară. Ieri, 3 mai, jurnaliştii din toată lumea au sărbătorit ziua Mondială a Libertăţii Presei. Cu siguranţă au sărbătorit prin muncă şi, ocupaţi cum sunt, este puţin probabil să fi celebrat ca la carte. Când termenele limită de predare a ştirilor, articolelor te ard la fund, nu-ţi prea arde de sărbătoare. Credeţi-mă. Dar ce înseamnă să fii jurnalist?

 

Zilele trecute un cunoscut îmi povestea despre o discuţie pe care a avut-o cu o pipiţă de la Chişinău. Fata se vedea jurnalistă, iar prin asta înţelegea… prezentatoare la rubrica meteo. De ce? Simplu, apare la teveu, devine vedetă. Ei bine, cerea pentru serviciile dânsei nici mai mult nici mai puţin: 1500 de euro. Oau. La Chişinău? Super job. Sincer să fiu, mi se cam acreşte când aud, văd, citesc câte un interviu cu astfel de pipiţe. Toate se visează jurnaliste, dar nu au în cap decât să se facă vedete. Să vă deschid ochii, fetelor, fără muncă multă, titanică, aproape până la epuizare nu se poate. Joburile de “vedetă” în acest business sunt extrem de puţine.

 

Mai există ceva care mă acreşte rău. Comentariile deştepţilor care se cred deosebiţi şi se bat cu pumnul în piept. După părerea lor este extrem de simplu să fii jurnalist. Hm. Nu tot ce zboară se mănâncă. La altă extremă se află însă cei care, deşi sunt breaslă, cred că este foarte greu să faci munca asta la un nivel mai înalt decât se află, aşa că se plafonează. Să vă explic. În minte îmi vine o discuţie pe care am avut-o cu o tipă de la NIT. Eu eram anul trei de facultate, un mult prea tânăr angajat la PRO TV Chişinău. Jurnalista îmi spunea că sunt destul de june pentru unul ce munceşte la PRO TV Chişinău, care, fie vorba între noi, a fost şi este cel mai bun la capitolul ştiri în Moldovioara. “Ai doar 23 de ani? Este prea multă responsabilitate pentru tine. Te depăşeşte. Nu ştiu cum ai reuşit la PRO TV Chişinău, dar la Bucureşti cu siguranţă nu ai nicio şansă”, îmi spunea pe un ton părintesc colega. Ce puteam să-i răspund? N-am contrazis-o, i-am zis doar că vârsta este un handicap care se recuperează cu timpul. De unde să ştiu că în 9 luni urma să fiu deja la Bucureşti? Desigur, nu am plecat pentru a-i demonstra ceva. Concluzia, deşi respectiva ziaristă spunea făţiş că a munci la PRO TV este un mare pas înainte, refuza să-l facă. Parcă este şi în prezent la NIT.

 

Şi totuşi, munca de jurnalist nu este pentru toată lumea. Am avut vreo 30-40 de colegi la facultate. Cred că doar vreo 15 muncesc în domeniu. De ce? Nu s-au regăsit în breaslă, nu au avut o chemare puternică, s-o fi dezamăgit, au crezut că nu sunt în stare să-şi câştige existenţa. Multe motive. Poate au dreptate. Pentru că puţini ar rezista ritmului, presiunii muncii de ziarist la care sunt supus zilnic. Este foarte, foarte solicitant. N-ar putea sta nicio săptămână sub această presiune. Desigur, munca asta îţi dă multe satisfacţii, dar ele sunt de moment. De pildă, zilele trecute am făcut un reportaj într-o comună de lângă Bucureşti, unde am descoperit o chestie urâtă. Nişte domni, care şi-au construit nişte vile de lux, au avut mult tupeu şi mai bine de un an au deversat deşeurile fecaloide în sistemul de aprovizionare cu apă a localităţii. Altfel zis, apa pe care o beau săracii oameni era infestată cu rahatul celor din vilele de lux. Culmea, autorităţile habar nu aveau de ce se tot îmbolnăvesc oamenii şi de ce pute apa de la robinet. Satisfacţia despre care vă vorbesc este aceea de a se fi rezolvat problema imediat după reportajul meu. Totuşi, după ce te sună oamenii să-ţi spună cât de fericiţi sunt că vor bea în sfârşit apă curată, momentul de satisfacţie este trecut. Practic ai şters totul şi o iei de la capăt cu altceva. O adevărată muncă de Sisif.

 

Dragi viitori colegi jurnalişti, actuali studenţi al facultăţilor de profil, trebuie să ştiţi că munca asta este al naibii de capricioasă. Nu contează deloc cât de bun este subiectul de astăzi. Important în meseria asta este materialul pe care îl pregăteşti pentru mâine! Înţelegeţi? Presa este un balaur care îţi mănâncă cu repeziciune ce îi pregăteşti, iar în timp ce ingurgitează ţipă în gura mare că mai vrea, mai vrea, este tare flămând… Aşa că: de vă faceţi jurnalist, pregătiţi-vă nervii. Să-i aveţi tari. Uitaţi de concedii, zile libere, Paşte, Crăciun. Oamenii normali vor sărbători, iar jurnaliştii trebuie să scormonească după subiecte. Nu uitaţi, balaurul aşteaptă. Mi s-a întâmplat să fiu la un picnic cu prietenii şi să trebuiască să plec la muncă. Când pică avionul, Doamne fereşte, cineva trebuie să informeze publicul despre asta… La mulţi ani, dragi jurnalişti!