Le-am invidiat dintotdeauna pe fetele care aveau frati mai mari. Aveau acces la cercul prietenilor lui, in mod natural. Baietii de varsta noastra nu le alergau prin curtea scolii, de frica “fratelui mai mare”. Ei le aduceau si le luau de la petreceri, deci puteau sa stea pana mai tarziu. Existau, in mod cert, multe avantaje.
Dar marele meu noroc au fost verisorii mei. Toti mai mari. Pe unul din ei vi l-am descris deja. Fiind mult mai mare decat mine, nu am avut cu el istorii legate de beciuri, “dansuri” si alte chestii “tineresti”.
Eh, in schimb, cu ceilalti … Am prins, cred, o singura vara la tara, cand eram cat de cat maricica (suficient cat sa ma ia cu ei peste tot) si toti adultii erai sanatosi si … in viata. Unchiul meu era “presedinte de colhoz”. Deci, acces nelimitat la toate imprejurimile satului. La iaz, la piersici, la porumb, la poama, la mere … la furat. Furam noi de la noi :) . Dar ce paznic o sa-l opreasca pe fiul presedintelui :) ?
Mergeam la “shashlak”, jucam carti “la porunci”, seara – film la club sau “Dansuri”. Inainte de a iesi la club, ne adunam toti la un var de’al meu, degustam niste vinuri :) , una din fete ii calca camasa, matusa mea punea repede pe masa “ceva”, unchiul meu aducea din beci un pepene verde mare (pentru el, inca eram niste copii pe care-i poti bucura cu cel mai mare harbuz din beci).
In unele seri, daca se intampla sa fi cumparat cineva o masina sau o motocicleta, trebuia sa “o ude”. Era un ritual fantastic: In centrul clubului – o galeata de vin, un “bacalas” si … “Hai, noroc! Pentru masina!”
Uneori, verii mei prindeau raci. Si cumparau de la unicul magazin din sat bere. Si-mi curatau miez de nuci verzi, sa nu ma murdaresc.
Eu eram scutita de orice munca – nici nu ma pricepeam, dar eram si protejata. Verisoara lor mai mica de la oras. Seara, dupa film, sau dansuri, verii mei imi prezentau candidaturile pretendentilor la condus acasa :) . Cu o scurta evaluare, evident :) .
Condusul acasa era un alt ritual pe care as vrea sa-l retraiesc macar inca odata. Racoarea unei nopti de vara, la tara, milioane de stele, atat de aproape, miros de iarba cosita, cate un raget de vitel :) in departare :) , oprirea la fantana :) , sprijinirea de poarta :) … Eh, Alexandru Lozanciuc :)
Nu am nici timp, nici spatiu sa povestesc acum toate momentele frumoase de atunci. Si, ma dor unele amintiri… In acea ultima vara unchiul meu a murit si verii mei sunt acum in Italia.
La un Paste, prin ’98-’99, stransi toti, impreuna, ne-am uitat la o caseta VHS trimisa din Italia. Un ecran mic de televizor, in “Casa cei mare” a matusii mele, varul meu ne prezinta casa lui din Italia, locul unde lucreaza, o bucatica de Italia :) . Rade la noi, de departe – “Uitati-va cum leaga via italienii :) )”. Ne arata unde se intalnesc ei cand au o zi libera si fac frigarui, si-si amintesc de vremurile fara griji, de’acasa…
Anul trecut, s-a intamplat sa fiu si eu in Moldova, cand au venit 2 veri cu 3 copii, acasa. Nu-i vazusem de mai mult de 10 ani, iar pe 2 nepoti ii vedeam prima data. Dupa emotionanta reintalnire, cand ne-am strans in brate si am plans, toti, am petrecut una din cele mai frumoase seri din viata mea. Matusa mea, deja in varsta, ne-a organizat un adevarat festin. Nu stiu cum, cu ce puteri … In spatele casei, barbatii faceau gratarul. Verisoarele mele faceau salate si sosuri “italienesti”. Nepotica mea mica, dupa ce m-a studiat 5 minute, mi-a zambit, mi s-a urcat in brate si nu s-a mai dezlipit de mine. Ne-am dus la cimitir, cu vin, lumanari si bomboane. Pe drum, am oprit copiii sa le dam bomboane si radeam, pentru ca semanau atat de mult cu parintii lor, incat nu mai era nevoie sa-i intrebam “De-a cui sunt”. Un mos sprijinit in carja ne-a oprit sa ne intrebe ce facem. Varul meu, plecat de zeci de ani din sat, l-a intrebat daca’l mai recunoaste (precis i-a furat gainile prin copilarie :) ). “Trebuie sa fii baiatul lu’Vasile si a’Catei.” Si noi suntem copiii parintilor nostri …
La poarta a aparut un vecin cu cateva sticle de vin, ii nascuse sotia. Din satul vecin a venit Vaniusa. Vacanta, din Germania :) . “Am facut un iepure, stiu ca va place.” Si inca o masina din Chisinau. “Am inteles ca azi aici e stabul principal.” Dupa prima melodie, data la maxim, a mai venit o vecina. Ce sa va zic – s-a umplut curtea, s-a dansat, s-a ras, s-a cantat. Matusile mele stateau asezate pe prag, pe un tol, iar noi dansam, si ne veseleam, aparent, fara niciun motiv. A doua zi – traditionala zama acra de gaina, cu tocmagi de casa, leustean si patrunjel din gradina. Barbatii au dureri de cap, femeile le dau camasile curate. Matusa o face pe suparata, pana vine varul meu si o imbratiseaza: “Iarta-ma, mamica, m-am imbatat oleaca. Dar asa mi-era dor de casa si de neamuri. Hai iarta-ma. M-ai iertat?” Despartirea a fost lunga. Mai aveam atatea sa ne spunem… Si ne-am promis ca o sa mergem noi la ei, ei or sa vina la noi, o sa ne scriem, o sa ne sunam …
Stau cu telefonul in mana de dimineata si am un nod in gat. E ziua varului meu si nicidecum nu ma pot relaxa, sa-l sun sa-i zic “La multi ani” asa ca sa para spus de aproape.