Mi-am ordonat să nu mai zic nimic despre campania electorală din Chişinău, dar se pare că nu pot ocoli subiectul. De ce nu vreau să scriu? Pentru că mi-e silă de lupta asta meschină, neagră şi urâtă. Nu am vrut să scriu şi pentru că este paradoxal: nimeni nu merită fotoliul de primar, dar toţi se visează cu fundul în el. Ah da, ar mai fi un paradox, de data asta personal, eu nu pot să votez, sunt în altă ţară. Chiar şi aşa toată lumea caută să îmi bage pe gât pe cutare sau cutare candidat. Atât de disperaţi sunt. Politicienii moldoveni au descoperit facebook-ul, bloggeritul şi dă-i, şi promovează, şi agasează-l pe cetăţean. Hooo! Nu mai pot. Vă rog din suflet, nu mă mai tăguiţi pe facebook, nu-mi mai recomandaţi pe nimeni. Eu nu pot vota. Şi dacă aş putea, tot nu v-aş vota. De altfel, mi-am expus deja poziţia: cred că niciunul dintre candidaţi nu poate fi primar în Chişinău. Niciunul. Este de domeniul fantasticului, dar eu aş vrea un german în această poziţie.

 

Am vorbit de facebook. Staţi să vedeţi cum e cu bloggerii… Aceştia se împart în 2 categorii: afiliaţii, adică bloggerii de partid şi neafiliaţii, cei care nu-şi declară oficial orientarea… politică. Cu blogurile de partid e simplu. Promovează până la îngreţoşare un candidat, îi porcăiesc pe ceilalţi şi cu asta basta. Prefer să ocolesc oamenii înregimentaţi. Scrisul la comandă este precum curăţatul bălegarului: nu îl faci cu plăcere, ci la repezeală, mai mult hodoronc-tronc. În ceea ce priveşte bloggerii ce nu se declară oficial cu niciun partid, lucrurile sunt un pic mai complicate. Doar un pic. Ciudat sau nu prea, dar şi aceştia au tendinţa să se declare oarecum atraşi de un mesaj, de o campanie. Bloggerii respectivi apreciază cum a reuşit fie Dodon, fie Chirtoacă sau Bodiu să-şi sporească imaginea prin nuş’ce eveniment aranjat. Unii afirmă că candidatul (cacafonie asumată!) x are idei mai bune decât y, alţii că mesajul unuia este mai reuşit decât al altuia. Ce să ne mai facem? Fini analişti de strategii electorale, părerişti cu tonele. Aşadar, subiectivismul este omniprezent. Există însă o certitudine: oricum ambalezi produsul, dacă este rahat, rahat cumperi.

 

Nu spun că candidaţii sunt de rahat (cacofonie asumată!), nu spun că nu ar fi. Zic doar că este prea multă strategie electorală în actuala campanie. Prea multe şmecherii. Toţi vor să iasă în evidenţă. Urcă pe tancuri, ne sufocă prin panouri, scot gazete de gardă. Chiar nu simţiţi cum pluteşte ceva în aer? Este manipularea. Practic, nu mai vezi candidatul, vezi doar un produs, aşa cum l-au gândit nişte “strategi” plătiţi să conceapă o “schemă” pe care moldovenii să o voteze. Dar ce zic de moldoveni? Bloggerii sunt primii care pun botul: vai, ce mişto este Bodiu, cum a reuşit să spună cutare, ce mesaj tare! Oau, cât de şmecher este Chirtoacă, ce imagine bună îşi creează cu tancu’, troleibuzul şi ce a mai condus. Ia afigheiu, şi di tari-i Dodon, o făcut încă un offline unde o tras cu revolverul. Nu tu luptă de idei, nu tu proiecte inteligente, nu tu rezolvări, doar “soluţii” şmechere. Acum 2-3 ani aveam doar doi golani în politica moldovenească. Unul era Roşca. Puţini puteau discuta cu el. Nesimţit şi rău de gură ca o cumetră beţivă strica orice dezbatere publică. Al doilea, Vladimir Nicolaevici, fostul dictator. Miliţian rus până în măduva oaselor, cu apucături evidente de raket, aruncă şi acum cuvinte grele care sunt în stare să descumpănească pe oricine. De curând s-a luat la trântă electorală cu FMI-ul. Dar ziceam că erau doi “golani”. Pe când astăzi sunt o tonă, iar câţiva luptă pentru fotoliul moale de primar al Chişinăului. Cum se luptă? Dar cum credeţi că se bat golanii pe străzile întunecate?