N-am somn

N-am somn. Mi-am lipit fruntea de geamul rece, sperând că astfel îmi va arde mai puțin.
Nu pot să cred că renasc.
Am fost umilită, trădată, călcată în picioare, dar acum parcă mă înalț din nou.
Simt o pace stranie și-o recunoștință adâncă pentru toți.
Îmi vine în minte fraza „sunt ceea ce sunt datorită tuturor”. Am citit-o prin oraș, pe un panou publicitar, probabil.
Am o mie de gânduri în cap, am o viața întreagă în vene.
Îmi place că sunt liniștită din nou.
După mult timp, mă uit în oglindă și-mi place ce văd.
Vreau să cred că sunt înțeleaptă dacă am înțeles că nu pot să plac tuturor.
Vreau să cred că sunt înțeleaptă dacă iubesc, pur și simplu, și nu aștept nimic în schimb.
Închid ochii și-mi văd viața.
Nu, nu fărâmitura de viața pe care am trăit-o.
Ci viața mea adevărată și frumoasă, și senină. Cea care abia urmează să înceapă.
Îmi văd casa. Mare, luminoasă, curată.
O văd pe Ilinca. E blonduță, cu mânuțe mici de păpușă.
Mă uit la ea și mă doare inima de-atâta dragoste.
E bucățică din mine și din omul pe care-l iubesc.
E viitor și speranță.
E prințesa casei, a tatei, a lumii mele.
Îmi văd bărbatul frumos și iubit până la cer.
Mi-e atât de drag. Și-l simt atât de aproape.
Îmi place când mă prezintă prietenilor lui cu „Ileana – soția mea”.
În acel moment mă topesc.
Mă simt răvășită de dragoste pentru tot ce-a însemnat viața lui până la mine.
Seara, în pat, vorbim mult.
Îi țin capul în palmă, îi sărut părul și învățăm împreună discursuri pe care urmează să le spună a doua zi.
Mă simt frumoasă și împlinită când pregătesc masa.
Mă simt femeie când copii și bărbatul meu sunt fericiți.
Și visele se strecoară prin viața mea, și mie îmi par viața, și altora le par vise.