Pastele, granita intre vechi si nou

Pe langa semnificatia “bisericeasca” a sarbatorii care a trecut, anul asta, pentru mine, Pastele a insemnat, constructia unei granite.
Nu stiu cum si de ce, asa a trebuit sa se intample. Anul asta, de Inviere, au ajuns anumite mesaje la mine. Ce incerca cineva sa-mi bage in urechi de Craciun, abia acum a ajuns si in fata ochilor. Si de aici, mai departe – creier, inima si fund .
Am acceptat anumite lucruri (ca asa sunt si nu le voi putea schimba nici cu puterea mintii ). In sensul asta, “acceptat”. Le-am inteles, m-am impacat cu ideea, am lasat sa plece.
Practic, luna aprilie a fost una “constructiva”. Am construit o granita intre vechi si nou.
Evident, nu as fi reusit singura sa pun piatra langa piatra. Calatoria la Barcelona, anumite experiente, ore de discutii la telefon (discutii simple, dar ample, incarcate de importanta, intre 2 oameni cu multe granite intre ei), vreo cateva zile de “kak ai tak ai” si frunte incretita, aer adanc tras in piept si, poftim un lucru nou in viata mea – VAMA mea. Personala.
Unii au mers doar pana aici. No viza. Unele lucruri raman pe partea cealalta. No viza. Eu ma duc, catinel, mai departe, pentru ca nu pot sta pe un loc, mai ales daca e mucegait. Cel mai greu este sa-ti dai seama ca trebuie sa faci alegerea. Dar odata facuta, fruntea se descreteste si totul redevine usor si … albastru. (redevine, pentru ca devenise de mai demult albastru, un albastru frumos si sigur, dar in ultima vreme, lumea mea un pic s-a clatinat)
Zilele trecute, mi-am amintit de un alt paste, de cand eram eu studenta. Si am plecat acasa, in Moldova, lasand un baiat in Bucuresti, sa ma astepte o saptamana. Tren, camasa de blugi, revederea cu toti de-acolo, povesti, copaci si trotuare varuite, afise cu Catharsis, drum la tara, Joc-ul din centrul satului, “shashlak” la padure, batutul lui Colea , drum la Chisinau, nu mai stiu ce concert in fata Teatrului de Opera. La 17 ani, o saptamana echivaleaza cu un doctorat facut la 40. Alergam in fiecare zi la nu stiu ce ora acasa, pentru ca ma suna baiatul ramas in Bucuresti. Eram sigura mie’n suta ca parintii nu inteleg nimic si de altceva rad pe sub mustata cand ma vad tragand telefonul in camera mea si inchizand bine usa (punand si un ciorap, pentru efect ermetic ), dupa mine, stateam cate o ora planuind fiecare urmatoare secunda din momentul ajungerii mele inapoi pe peronul Garii de Nord. Evident, si eu, si prietena mea ne-am incarcat cu Fente, carne’n benci, cozonaci si multe alte chestii pe care le aduceam de acasa, ca deh, eu eram asteptata la gara.
Nici atunci, nici acum, nu m-am indoit nicio secunda de sentimentele baiatului ramas in Bucuresti. Cred ca e unicul caz in umila mea experienta de viata, cand as putea baga mana’n foc pentru sentimentele adevarate, sincere, frumoase, care trebuiau sa ma astepte la 6 dimineata in gara.
Nu a venit.
Am umplut un kilometru de peron cu bagajele noastre si dupa juma’ de ora, a trebuit sa ma adun si sa admit ca nu o sa vina.
La 17 ani, jumatate de ora pe un peron, la 6 dimineata e cat … un partaj in familia regala.
Normal, daca se intampla chestia asta azi, cand avem rabdare, intelepciune, bani de taxi, telefoane mobile si am mai gustat un pic de viata, era intr-un alt fel. Atunci … nici nu mai tin minte exact cum a fost atunci. La inceput, multi nervi. De ce nu a venit? La 17 ani, esti sigura ca Tu esti cel mai important om pentru celalalt. Unicul sens si motiv de trait pe lume . Si voi doi traiti Unica poveste de iubire. Nimic nu a existat pana la voi pe pamant .
Apoi, a intervenit curiozitatea. Da’ oare De ce nu a venit …?
Normal, pe urma am crezut ca a murit si l-am jelit intr-un bocit de o ora. Era atat de real ca anume asta sa fie unicul motiv al neprezentarii lui la gara….
Am asteptat pana la zece seara. Marele meu noroc a fost ca am deturnat un prieten din drumul sau spre Cluj si am impartit cu el starile mele si Fentele amandurora .
Nu stiu daca sunteti curiosi , dar va zic de ce nu a venit la gara baiatul ramas in Bucuresti. A adormit. A fost foarte aproape de un moment magic … flori, peron … dar a adormit. Nu stiu cat a dormit, dar cand s-a trezit, s-a speriat de moarte . Zambesc acum in fata unui monitor, pentru ca mi-am amintit cum era la 17 ani …
Cand nu aveam bani de taxi, dar ni se intamplau lucruri pure, minunate . Wonderamintiri .
Nu pot sa explic legatura intre aceasta amintire, orele vorbite la telefon cu alta tara, noua mea constructie si pastele de anul asta, dar va asigur ca ea este, legatura .
Cel putin eu, o simt .