Probabil sunteţi acasă. Probabil staţi printre castroane cu sarmale, miel, cozonac, brânză, ouă vopsite. Vreau totuşi să vă reţin oleacă atenţia cu articolul de mai jos. Sper să nu cadă prost pe stomacul vostru gingaş.
Personal, dacă ar fi să aleg dintre sărbătorile religioase, Paştele ar fi cea mai dragă sufletului. Are o încărcătură uriaşă şi, după mine, stă la baza civilizaţiei actuale. Sunt sigur, lumea aşa cum o cunoaştem noi, nu ar fi la fel dacă Iisus nu se jertfea. Este cea mai puternică personalitate care ne domină de 2000 de ani. Impresionant. De ce zic toate acestea? Pentru că urmează să spun o chestie delicată: cred în Dumnezeu, cred în Iisus, dar credinţa mea în biserică şi sistemele religioase este zdruncinată. Altfel zis, trăiesc un sentiment sublim în aceste zile frumoase. Sufletul meu este chiar exaltat, însă în afara sistemului.
Să vă explic. Cred că am fost norocos. M-am născut într-o familie de ortodocşi, dar mi-a fost lăsată libertatea să aleg: ce şi cum să cred. Nu mi s-a băgat niciodată religia pe gât. Până la urmă curiozitatea m-a împins în “lăcaşul Domnului”. Aveam vreo 14 ani când am început să merg în fiecare sâmbătă şi duminică la biserică. Dar curiozitatea mea era mai curând ca o temă la şcoală. Paradoxal, nu eram bisericos deloc. Nu ţineam post strict şi nu-mi făceam cruce la fiecare oră, cu mult patos. Oricum, nu ratam nicio slujbă, iar prezenţa unui copil printre zecile de bătrâni nu putea trece neobservată. În curând am ajuns palamari, un fel de asistent al dascălului, preotului. Printre obligaţiile mele era să ajut la curăţenie prin altar, să pregătesc cadelniţa, să trag clopotele din când în când. Muncă de rutină, dar care îmi permitea să-mi satisfac curiozitatea religioasă. De data asta din interior. Ce am observat, păcatele mele? De multe ori mă prindeam asupra gândului că preotul nu era omul tocmai dezlegat la pungă. Că dascălul nu era tipul neapărat milos şi lipsit de vanitate. Că femeile care cântau în strană ţeseau intrigi pe sub baticuri. Uneori aveam impresia că păcatele colcăiau în grupul de enoriaşi. Vedeam lupta pentru putere în biserică, vedeam că oamenii nu se curăţau de idei drăceşti în “Casa Domnului”. Femeile bisericoase, după ce ieşeau pe poarta bisericii, începeau să se râcâiască: “Ai văzut, fa, cum n-a ştiut Gheorghe să-şi facă cruce? Da tu ai văzut ce fustă scurtă avea fumeia lu’ Vasâli?” Oricum, aceste observaţii mi le notam în minte. Eram doar un puşti. Cine să-mi spună ce şi unde greşesc în aprecierile mele?
Într-o zi am realizat că nici eu nu eram sfânt. A fost un moment de sinceritate în care am descoperit cu groază că biserica nu mă făcea nici mai bun, nici mai curat, nici mai împăcat cu mine. Atunci am ieşit pe uşă şi n-am mai ajuns la vreo slujbă decât ocazional. Fie cu vreun reportaj, fie pentru că a trebuit să merg la un botez, cununie: ultima dată chiar a mea. Nu ştiu cât de mult păcătuiesc spunându-vă cele de mai sus. Luaţi-o ca pe o spovedanie publică. Oricum, după plecarea mea, am continuat să fiu credincios, dar ca Ştefan a Petrei, tatăl lui Ion Creangă: “biserica-i în inima omului”. Pur şi simplu, consider că credinţa trebuie să-i dea aripi omului, să-l ajute în clipe grele, să îl inspire în momentele de glorie. Credinţa este ceva înalţător, nu se poate baza pe frică, impunere şi obedienţă. Părerea mea. Potrivit statisticilor, moldovenii au faţă de biserică un respect aproape orb. Nicio altă instituţie nu inspiră mai multă încredere. Este bine, este rău? Cine se foloseşte de această putere colosală a bisericii ortodoxe din Moldova? Cât de săraci sunt preoţii moldoveni? Cum îi ajută biserica pe moldoveni să devină mai buni?
Una peste alta, cât de sinceri sunt moldovenii când răspund sondajelor? Poate sunt ipocriţi… Biserica este de departe cea mai de încredere instituţie, totuşi, partidul care şi-a asociat imaginea cu Mitropolia a luat doar vreo câteva procente. De ce? Dacă ar candida mitropolitul la Preşedinţie, l-ar vota cineva? De ce moldovenii au încredere în biserică, dar nu o votează politic? Până la urmă care este legătură dintre stat şi biserică?
Consider că preoţii, din orice religie o fi - nu neapărat creştini, trebuie să-l slujească în primul rând pe om. Numai aşa îşi servesc Dumnezeul. Părerea mea. Din păcate în puţine cazuri am dat de preoţi curaţi, buni, fără pic de ranchiună şi atât de inteligenţi încât reuşesc să scape de capcana păcatului. Sunt o adevărata binecuvântare - probabil din această cauză sunt atât de rari. Aseară am văzut râuri de oameni care curgeau de la şi spre biserică. Au luat lumină. Într-un secol în care certitudinile sunt tot mai puţine, credinţa ar trebui să fie un sprijin pentru umanitate. Şi moldovenii au nevoie de certitudini. Mai ales pentru că valorile şi societatea par să se schimbe de la o zi la alta. Aşadar, Iisus trăieşte. Este unul pentru toţi, fie musulmani, iehovişti, baptişti, catolici. Lumina fie cu voi, iar odată cu ea şi toleranţa, iubirea aproapelui.