Probabil a fost prima fiinţă umană care m-a învăţat să iubesc necondiţionat. Să dau totul fără să cer nimic. Nici nu aveai cum să nu-l placi. Micuţ, firav, roz, cu ochii mari, albaştri, dolofan îşi ţinea mânuţele ridicate încercând să cuprindă aerul. A crescut sub ochii mei. L-am văzut trecând prin toate etapele. De la mogâldeaţa plângăcioasă, la bondocelul care făcea primii paşi, apoi la puştiulică blond, iseţ şi fără astâmpăr. Ne surprindea când gângurea în somn. Iar când zâmbea, mi se spunea că Maica Domnului îi arată jucării. Credeam. Era pur şi simplu un îngeraş blond.
Legănat, culcat, avut grijă. Purtat peste tot, dat cu sania, cu bicicleta, râs de giumbuşlucurile pe care le face. Toate aceste fericiri i se datorează cu prisosinţă. Cine a avut un frăţior, surioară micuţă ştie despre ce vorbesc. Ajungi să fii foarte ataşat de micuţ. Asta pentru că nu există mai mare fericire decât atunci când vii acasă, iar frăţiorul îţi sare în braţe bucuros că te vede. Şi când te gândeşti că nu vrea multe… Nu cere bani, maşini, jucării. Doreşte doar să-i vorbeşti, să-i povesteşti, să stai cu el. Aşa prinde crâmpeie din viaţa adulţilor, iar tu eşti un semizeu pentru el. Şi eşti. Ai fi în stare să răstorni munţi dacă i s-ar întâmpla ceva rău.
Dar timpul trece. Nu ai cum să-l opreşti. Acel bondocuţ care te arunca în extaz cu primii paşi pe care îi făcea, aleargă acum mingea pe maidan şi face cu ochiul primelor fetişcane. Micuţul pe care îl trânteai în zăpadă după ce te răsturnai cu sania este de acum mare. Astăzi face 14 ani. La Mulţi Ani, Andruşca! Să creşti mare, frăţiorul meu!