Nu ştiu ce vă imaginaţi prin acest „verb”, inventat de mine, însă, credeţi-mă, îşi are perfect justificarea. Cineva mă prevenea deja de careva reacţii de autoapărarea în urma unui asemenea material, însă vreau să vă previn că nu acesta este scopul meu. Vreau să înteleg de ce nu există mai multi cu numele Suruceanu, de ce nu avem trei interprete Ciobanu sau Triboi, şi de ce avem tocmai 4 cadre cu numele Cuciuc. Toată ziua, unde te-ai întoarce şi ce ai face dai de numele Cuciuc. În microbuz cântă Cuciuc, la TV e Cuciuc, la Radio e cerut într-una ba un Cuciuc, ba altul, ba amindoi, ba numai nevasta.
Eu mă „cuciuc-cizez”.
El se „cuciuc-cizează”.
Noi ne „cuciuc-cizăm”.
Voi vă „cuciuc-cizaţi”.

E adevărat că fiecare îşi lasă în muzică amprenta pe care şi-o doreşte drept feedback, însă unele amprente sunt prea de tot.
Îl ştie toată lumea pe Igor Cuciuc – băiat cu studii muzicale, cu ani buni de scenă, cu o voce foarte frumoasă şi cu multă inspiraţie şi forţă creatoare. Îl respect pentru toate acestea şi tai un pic in respectul meu din contul „habicilor” pe care le-a făcut de dragul „pieţei” (mă refer la 99 de cumătri, Domn Vasile, etc.). Anume aceastea au invadat difuzoarele şi imi deranjează urechea. Aş mai asculta cu plăcere o melodie veritabilă din folclor:


Nu-l ştie mai nimeni pe Adrian Cuciuc, un băieţaş din Dubăsarii Vechi, nu neg, cu o voce bună, însă cu un repertoriu de râsul găinilor. Mie îmi pare că, dacă vrei să intri pe bune în lumea muzicii trebuie să întruneşti nişte standarde: aranjament, linie melodică originală, calitatea textului… – dacă nu le ai – rămâi să cânţi la nunţi şi cumetrii în satele din preajmă. Nu-l ştie nimeni, însă ne este băgat cu de-a sila în urechi.


Veni rândul celor din urmă (sper că nu mai apare vre-un Cuciuc între timp că îmi dau demisia de la blog ) – Familia Cuciuc, Oleg şi Alina. Piesele lor îs frumuşele, vocile sunt bume, mia ales în duete, eeeei… da prezenţa scenică nu-i tocmai din cea mai plăcută. Fi-ţi de acord, scena cere frumuseţe, admiraţie, rigoare şi profesionalism. O piesă – două bune nu e destul ! Şi apoi, unde e familie sunt şi duete, şi solo-uri – adică un + trei în borşul „cuiuc-cizării”.
Nu trebuie să vă dau prea multe exemple:


Una peste alta, dacă lumea se încurcă şi cere Ion Cuciuc, în loc de Ion Paladi sau învers, apoi nu se va încurca în mai mulţi Cuciuc-i? În calitate de ascultător, ca să nu mă dau de ruşine că am devenit „cuciuc-cea” de tot, îi evit pe toţi şi prefer să ascult o melodie de Natalia Proca, spre exemplu.