În toate zilele ploioase, monotone și șterse, eu îmi amintesc de august.
Și stau cuminte și mă încălzesc cu amintirile pufoase, dulci și roze ale clipelor perfecte pe care le-am trăit.
Toate iernile geroase și lungi, toate toamnele umede și toate primăverile zburdalnice, nu sunt pentru mine nimic altceva decât o lungă așteptare a verii. Și mai ales a lunii august.
Îmi amintesc de verile copilăriei mele, senine și calde. Când așteptam cu emoție și neastâmpăr să plecăm la mare.
Îmi amintesc de primul august al venirii mele la Chișinău și de entuziasmul pentru Universitatea de Stat.
Îmi amintesc de-un august în care l-am văzut. Cu fața de copil, cu o cămașă de-un albastru senin, cu ochelari și cu toate dorurile mele în el.
Îmi amintesc de-un august în care am ajuns la aeroport la Paris și-mi părea că lumea se sfârșește atunci.
Îmi amintesc de-un alt august în care ne-am întâlnit. “Era nici tânăr, nici îmbătrânit”.
Ne-am întâlnit după doi ani de visuri, de dor, după 4 numere de telefon schimbate, după multe discuții la 3 dimineața, după multe lacrimi și rugăciuni.
În acel august mi-a spus că-s frumoasă și mi-a dat flori.
Mi-a spus că sunt “bravo” și nimic n-a mai contat.
Îmi amintesc de-un august în care a împlinit 31 de ani.
M-a invitat la el.
Era amețit de vin și neizbânzi.
Eu aveam un torent de emoții în gât și cu greu mai puteam să respir.
I-am dăruit trandafiri albi, în semn de admirație.
L-am încredințat de respectul meu până la cer și cu ochii în lacrimi i-am spus că-l iubesc.
A schițat un zâmbet dureros și mi-a spus “știu”.
A răspuns de parcă ar fi avut 13, și nu 31.
Cu o zi înainte am cutreierat toate magazinele capitalei în căutarea unei rochii pe care nu am văzut-o niciodată în realitate, nici măcar în filme. O rochie pe care o văzusem doar în visele mele.
O rochie care să mă facă frumoasă și ușoară, și copilă.
Așa cum am fost eu întotdeauna numai în fața lui și numai în fața iubirii.
Și am găsit-o.
Am îmbrăcat-o o singură dată.
O rochie ce stă și acum cuminte în așteptarea unui nou august.
Mă gândesc la vara ce urmează să vină.
Am speranțe mari, puțin cam vagi încă.
Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că-mi dă de la o vreme înțelepciunea de a nu-mi trâmbița planurile pe toate gardurile. Îmi dă înțelepciunea de a-mi ține visurile doar pentru mine.
Și asta mă scutește de explicații inutile.