In ziua a 3-a de vacanta spaniola, am hotarat sa mergem pe muntele Montserrat. La metrou, pe langa informatii despre posibilitatile de deplasare spre munte, am fost serviti cu cateva cuvinte in limba romana.
Eu inca nu ma pot linisti. Cum pot Acolo oamenii sa fie atat de draguti si civilizati si Aici, nu chiar? Omul din metrou isi facea meseria. Ne-a desenat pe harta cum ajungem, ce sa alegem, ne-a intrebat de unde suntem, ne-a zis de mamaliga, palinca, ne-a zambit si ne-a transmis o stare de bine pentru toata ziua. Ziua a 3-a a fost mai mult Pray.
Tren, pe geam se vedeau plantatii de pui de palmieri, satucuri dulci cu case frumoase, curate, copaci infloriti, multa liniste si armonie. In tren, mi-am dat seama ca as vrea sa ma duc de Paste acasa si de acolo, la tara, unde-s copacii infloriti, gardul proaspat vopsit. Unde dimineata, pe prispa, sa stau cu un picior sub mine si sa ascult linistea aia unica a diminetii de Paste. Cand cei care au fost la “sfintit pasca” 
inca dorm si roiesc niste albini pe langa ciresii infloriti si soarele iti incalzeste fata si miroase a mancare facuta in cuptor, a ceapa verde si … a Paste acasa, a familie.
In starea asta am ajuns sus, in Montserrat. Partea buna era ca la inceput de aprilie, intr-o zi de luni, nu e aglomerat. Oacidifain.
Pentru catalani, Montserrat este un simbol al libertatii. Se traduce – muntele taiat cu ferestraul si crestele lui arata ca niste palme cu degete lungi. Este format din gresii si formele lui ciudate se datoreaza eroziunii din ultimele … mii? de ani. Cu un usor aer comercial, locatia este una de Pray, totusi. Acolo se afla Manastirea benedicteana Montserrat. Biserica Romano – Catolica dateaza din anul 945. Se spune chiar ca Sfantul Graal, cupa de vin din care a baut Hristos la Cina cea de Taina, ar fi trecut pe la Montserrat. Uite’asa. Tot acolo este o sculptura reprezentand Fecioara cu Pruncul in brate, cioplita in lemn negru.
Pe mine m-au atras dintotdeauna manastirile izolate, vechi, situate in munti, departe de civilizatie, de zgomot, de reguli neintelese, de predestin. Acolo sus, cu fiecare portie de aer, luam in piept din puterea stancilor, din vechimea lemnului, din sfintenia locului. A fost o zi perfecta pentru un pic de tacere, un pic de meditatie, un pic de intelegere, un pic de iertare. Printre muntii tacuti, ma simteam ca intr’o fortareata. Stancile ma pazeau, intr-un fel mut, chiar si de mine si de gandurile mele.
In manastire (citisem pe net cu o zi inainte) am prins corul de baieti. Este cel mai vechi cor de baieti din Europa si indiferent de religia ta, daca o ai sau nu, indiferent de heavy metal’ul sau maneaua pe care le asculti in masina, cand incep sa cante acesti copii, spui: Stop. Nu este real. Si daca eu sunt aici, sa-i ascult, sa-i am in fata si sa am furnici prin tot corpul, inseamna ca minunile se intampla. Chiar si cu mine.
De majoritatea datilor in viata vrem ceva anume. Aproape stim ce vrem. Un om, o stare, un lucru, un job, o masina. Eu habar nu am avut pana in acel moment ca pot sa vreau anume asta. In creier de munte, intr-o manastire veche sa ascult un cor de baieti. Au cantat 3 melodii si in acel sfert de ora, am trecut prin stari pe care, cu parere de rau, nu am cum sa vi le redau prin cuvinte. (http://www.youtube.com/watch?v=M18CEOa0lg8)
Restul lucrurilor pe care le-am facut in ziua 3 palesc in fata vizitei la Montserrat, dar oricum a fost interesant, plin, si vesel.
El Poble Espanyol (un fel de Muzeul Satului ), cea mai buna cafea vieneza ever, intr-o cafenea superba din Barru Gotic, porumbeii din Piata Catalunya, La Rambla, H&M .
In urmatoarea zi, ne-am trezit, am impachetat, am predat frumosul nostru apartament, am lasat bagajul mare la camera de bagaje de la Barcelona Sants si am luat trenul spre Girona. Pe geam, in departare – munti inzapeziti. Pana la ei – doar verde crud si albastru curat.
In Girona, 28 de grade Celsius. Un orasel frumos vechi, medieval, situat pe 2 rauri, cu o arhitectura spectaculoasa. Ne oprim sa mancam intr’un local dedicat lui Charlie Chaplin. Si aici, din nou, viata noastra a luat un alt curs. Chelnerita – cred ca si patroana – draguta si prietenoasa ne-a adus 4 beri. Un obisnuit al locului (un baiat brunet foarte dragut) s-a oferit sa ne traduca meniul si sa ne faca cateva recomandari culinare. Sa-i dea Dumnezeu sanatate, a fost o masa extraordinara. Cine s-ar fi gandit ca painica prajita, frecata personal cu usturoi, cu rosie, stropita cu ulei de masline, cu o felie de jamon sau parmezan deasupra poate oferi atatea placeri papilelor noastre gustative? A fost de-a dreptul Eh, Alexandru Lozanciuc 
.
De acolo am luat repede trenul spre Figueres, un alt orasel mic, cu aceleasi 28 de grade afara .
De ce Figueres? Pentru ca e orasul natal al lui Salvador Dali si el e pictorul preferat al Valeriei si a trebuit sa vedem muzeul. Chiar este un mustt see. Un loc in care subconstientul fiecaruia lucreaza intr-un mod nebanuit si straniu… Experienta vizuala avuta acolo a fost una uluitoare. Iarasi, am avut sentimentul ca sunt in locul in care vreau sa fiu si ma miram ca niciodata nu am stiut ca exact asta vreau sa vad, exact aici vreau sa fiu.
Era ultima noastra seara de vacanta. Ne-am intors la Girona. Ne-am plimbat pe stradutele frumoase ale acestui oras incredibil de romantic, unde mirosea a clatite vanilate si inghetata de fistic. Una din stradute ne-a dus spre Catedrala Gotica din Girona. Un loc extraordinar, pe scarile caruia am prins un asfintit senzational de soare. Noi, pe 90 scari umbrite de casele cochete, catedrala inca scaldata de un soare care se ascunde, rosiatic, dupa acoperisurile medievale ale unor case cu o arhitectura superba. Divin. Nu e perfect pentru o ultima seara de vacanta?
Dimineata, cafe con leche si clatite cu jamon si parmezan. Un delicios ultim mic dejun spaniol.
A doua zi ne-am intors in Barcelona, am mai avut timp de plimbare pana seara si am mers din nou in port, sub un soare cald, am petrecut ultima ore de vacanta, razand, amintindu-ne toate locurile frumoase, toate aventurile (asa si nu am apucat sa povestesc chiar totul 
), facand alte planuri pentru alte vacante.
A fost frumos. Am citit mai demult undeva ca orice calatorie este o experienta de viata. Si de data asta chiar am simtit-o cu adevarat.
A fost Eat Pray Love, in adevaratul sens al titlului de carte . O sa-mi mai ia ceva timp sa revin la microlumea mea, sa ma obisnuiesc cu altfel de oameni, altfel de tara si altfel de oras. Dar atata timp cat am 7 giga de poze si atatea amintiri, vii, colorate – ma descurc si aici.
Deocamdata .
