Nu am disparut pur si simplu 
. Mi-am luat vacanta o saptamana. M-a ales insasi Barcelona sa ma gazduiasca si sa-mi daruiasca niste amintiri noi. Am plecat fara planuri, asteptari si ganduri. Eram pregatita pentru orice. Vroiam zumzetul fetelor, soarele proaspetei primaveri, decolare, zbor printre nori. Vroiam pe malul marii, pe munte, pe strazile vechi, printre aromele gustoase. Vroiam vacanta !!!
Aveam pe un A4 “Must see”-urile notate cu o seara inainte de Querida.
O sa povestesc exact asa cum a fost. Odata, ca sa va iau cu mine si sa “retraiesc” vacanta si doi, ca sa stiti unde sa mergeti daca alegeti Barcelona pentru urmatoarea excursie. Daca ezitati intre cateva capitale – alegeti Barcelona. Nu o sa va para rau.
La aterizare, am scos geaca de piele de pe mine si 5 zile am uitat de ea. 24 de grade si niciun nor pe cer. Harta, tren, metrou. Din prima seara auzeam in cap cuvantul “atraversiamo”. Este din cartea “Eat pray love”, de asta am si ales acest titlu pentru post. Eu eram cu semafoarele. Aveam grija sa anunt cand se face verde. Cand am iesit din metrou, si am vazut Sagrada Familia, luminata, pe’nserat, aproape de noi, am uitat de oboseala si am urcat un ditamai deal (pentru ca asa ne-a zis un mos – a 2-a strada la stanga). Nu ne-am gandit ca poate fi a doua strada mica la dreapta, asa ca am coborat inapoi ditamai valea . Nu va mai zic: 4 Oacidifan-uri. Cu accent de Balti, Telenesti, Cernauti si Chisinau . Si un pic de Tecuci si Bender, cateodata 
. Doamna de la receptia hotelului nu vorbea engleza, dar stateam linistita. Crina face cursuri de spaniola. Evident ca am boldit toti ochii cand Rica a inceput cursiv si mai ca nu ca o localnica sa vorbeasca in spaniola. (Oare s-a uitat la telenovele? ) Eu, vulpe batrana , ma uitam in registrul doamnei la ultimii cazati. Nume de baieti, ani de nastere ’78-’79-’80, nationalitate – engleza. Tare sau ce 
? Urmatorii ochi bolditi au fost cand am intrat in apartamentul nostru. In loc de 2 camere, cu 4 paturi – am gasit un superb apartament, larg, cu 4 camere, complet utilat, curat, frumos, pleasma , tablouri, una-alta (si bucatarie de-o generatie prea noua pentru mine ). Evident, primul gand a fost ca daca stiam, ne cazam in stil moldovenesc – vreo 12 . Si luam si niste carne’n benci cu noi .
Am lasat bagajele si am iesit la o prima plimbare nocturna de recunoastere a zonei. Si din nou, Sagrada Familia … Oacidifain…
A doua zi de dimineata am pornit “la drum”. Ruxac, harta, un zambet, ochelarii de soare si atitudine de vacanta.
Am prieteni care au vizitat Barcelona, am prieteni care au stat acolo, am vazut filme “turnate” acolo, urmaresc emisiuni culinare de acolo. Dar nimic nu se compara cu aerul de dimineata de vacanta, cu miros de Bulangerie, de cornuri proaspete si cafea prajita, cu prima imbratisare cu orasul. Una-doua ne-a venit in cap melodia Liberty de la GM. Prima zi a fost toata “Do you feel”?
Chiar din prima zi m-a socat faptul ca nu vad fumatori. Ok, Europa nu mai fumeaza in localuri. Dar in fata usii localului, pe strada, la balcoane, cu capul scos pe geamul de la wc, se fumeaza. Orasul asta mirosea a iarba proaspat tunsa, a curat, a albastru. Bravo Barcelona, ca ai spus NU fumatului. Te iubesc si mai mult pentru asta !!!
Al doilea soc a fost faptul ca lumea este relaxata. Multumita, fericita, descretita, zambitoare. Si asta asa, pur si simplu, fara sa consume alcool sau alte substante interzise de lege. De obicei, ma mira occidentalii ca nu au riduri de expresie trista. Dar in alte orase, mai vedeam un pakistanez alergand de politisti, mai un Dorel “suparat sunt Doamne iara”, o conationala inflorata cu “da sa-ti ghicesc, fata mea, in palma, trai’tz’ar”. Nu. Oameni simpli, eleganti, negrabiti. Asortati cu cladirile lui Gaudi.
Oamenii cu dizabilitati – zambesc si ei. Au o viata absolut normala si pot folosi toate strazile, toate mijloacele de transport, toate restaurantele, toate magazinele, toate dealurile. Pot sa faca orice. Ei chiar au o viata acolo. Si mamele cu caruturi – se pot descurca oricum si oriunde. Copiii au parcuri. Oamenii nu au cum sa intarzie, pentru ca acolo am gasit cea mai tare infrastructura din lume (asa cred eu, dar inca nu am fost in toata lumea ). Poti calcula la secunda cat timp iti ia ca sa ajungi de la punctul A la punctul B. Sau Z. Cu ce mijloc de transport vrei.
La Pedrera. Oacidifain !!! Gata, in momentul in care am ajuns sus, ni s-a lipit satisfactia de fata si nu am mai “scapat” de ea pana la check-in, la intoarcere.
Casa Batllo, Plaza di Catalunya, Tibidabo, parcul Guell.
Despre Tibidabo stiam ca e sus si ca e frig (- 20 grade Celsius ) Am ajuns acolo cu un tramvai vechi, cu lampi si cu funicularul. De sus, am avut cea mai spectaculoasa vedere ever. La poalele noastre – Barcelona si Marea Mediterana. Eram atat de aproape de cer si vantul se juca in parul nostru, facandu-ne sa radem, sa simtim.
Urmatoarea portie de entuziasm am primit-o in parcul Guell, care la fel, nu se compara cu nimic din ce am vazut pana acum si care pur si simplu te predispune la o voie buna, asa, pur si simplu ca esti un simplu om intr-un parc superb dintr-un oras fabulos.
Seara – tapas cu sangria. Cu toata responsabilitatea, declar masa din acea seara – orgasmica. Si nu a fost doar efectul sangriei .
A doua zi am vazut muzeul Pablo Picasso, am “participat” la un maraton. In centrul orasului, ne-am izbit de multi oameni in haine foarte mulate . Da, sunt solidari si fac miscare. Oameni de toate varstele si de toate formele.
Palatul de Muzica Catalana nu se putea vizita, dar l-am ocolit din toate partile, ne-am oprit intr-o cafenea cocheta sa bem un capuccino si sa incercam cornurile lor, ne-am plimbat pe stradutele lor cu aer de “acasa”, si una din ele ne-a dus in port. Aici viata noastra a luat o alta intorsatura. Stand pe malul apei, cu iahturi in spate, cu lume relaxata plimbandu-se pe faleza, unii chiar dansand cate un sfert de tango cand treceau pe langa niste muzicanti, eu personal am zis, gata: e locul care ma face fericita, raman aici. Am stat acolo pana mirosul de paine cu usturoi si rosii, de salsa, de gambas, de jamon nu ne-a pus din nou in miscare, spre un restaurant. Jose (cel mai intelept chelner din lume) ne-a adus bere, un platou mare cu tot ce poti visa pe un mal de mare mediterana si am avut o alta masa orgasmica, care s-a terminat cu shnaps de mere din partea casei. Poate un pic galagioase, dar incantate si foarte vesele, ne-am indreptat spre plaja. “Pe malul marii mergeam, cu valul marii radeam, iubeste-ma …”. Niciuna din noi nu va uita intalnirea noastra cu marea. Cred ca sunt cele mai pozitive poze din cei 7 giga . In ele avem de toate: si liniste, si iubire, si putere, si visare…
De pe plaja am mers cu telefericul pana sus, pe Montjuic, de unde iar, am avut un view de vis. Barcelona, marea, cerul. Nu. Cand esti acolo sus, printre acele flori – stii – chiar nu exista limite.
A urmat Fundatia Joan Miró si urmatoarea oprire – MNAC – Muzeul National de Arta din Catalunya, pe scarile caruia am stat suficient cat sa ne odihnim si sa ascultam un mongol cantand la o chitara clasica, care ne mai trezea cate o amintire din vremea de dinainte de vacanta … Aplauze si … “atraversiamo”.
Muzeul de Arta Contemporana, in fata caruia erau multi tineri in organismele carora tropaiau hormonii , se inchidea, asa ca ne-am indreptat spre casa, prin La Rambla, unde, ca tot turistul, ne-am oprit sa ne clati ochiul cu niste dansatori bine claditi .
Eram exact la jumatatea vacantei. Desi stiam cat de multe am facut si in cate locuri am ajuns, parca ni se parea putin.
Urma Montserrat-ul, la o ora de mers cu trenul, o manastire veche, intr-un munte crestat (sau sarat asa si nu am inteles ), unde am gasit cel mai vechi cor de baieti din lume.
Urma orasul Girona, Figuerres, muzeul lui Dali, alte drumuri, alte arome, alte aventuri.
Va povestesc maine .
P.S. mi-a fost dor de voi .
