Am stat o jumătate de oră din acest weekend urmărind o parte a unei emisiuni dedicate Republicii Moldova. Show-ul a fost difuzat la Realitatea şi clona ei din Chişinău. M-a interesat prea puţin tema, evenimentele din 7 aprilie 2009 şi reformele de după, de fapt lipsa reformelor. Aţi avut vreodată impresia că după ce aţi auzit vorbindu-se mult, foarte mult despre ceva, acel ceva şi-a pierdut din însemnătate? Excesul detaliilor, de multe ori irelevante, încurcă. 

 

În schimb, m-au surprins invitaţii ori, mai bine zis, un invitat: academicianul Gheorghe Duca. Nu vă ascund, nutresc puţine sentimente de admiraţie pentru domnia sa. Asta după ce s-a încadrat ca o rotiţă perfectă în mecanismul de propagandă a comuniştilor. De ce propagandă? La un moment dat, comuniştii au început să arunce praf în ochii moldovenilor, europenilor, ruşilor, românilor. Păreau să înceapă un proces de modernizare şi aveau nevoie de intelectuali, cântăreţi, scriitori, jurnalişti care să le spele imaginea de degeneraţi ai istoriei. Unul dintre spălători, domnul academician. Dânsul s-a bucurat de onoruri, de bani, vizibilitate şi tot ce înseamnă să fii partener al unor politicieni care deţin puterea absolută într-o ţară. Da, n-a fost singurul. Apropo, în platourile celor două televiziuni mai existau astfel de personaje. S-au căit destul de repede, aşa că nu merită să le facem un rechizitoriu amănunţit.

 

Să trecem la domnul academician, cel care legitima enormităţile comuniştilor. Oare cum poate să se privească în oglindă, să-şi aranjeze părul, iar apoi să vină la astfel de emisiuni sterile, de unde ne vorbeşte despre liberalism, democraţie şi valori europene? Probabil, trecutul foarte comunist şi sovietic îl ajută. În fine. Pe vremea când comuniştii tăiau şi spânzurau în Moldova, intelectualii, jurnaliştii, oamenii de afaceri se împărţeau în două categorii: care trădau şi care rezistau. A trăda însemna să lucrezi pentru puterea de atunci, să obţii funcţii, popularitate şi, de ce nu, bani. Rezistenţa însemna multă presiune politică, lipsuri financiare. Noi, ăştia care ne păstram poziţia, îi priveam cu milă, dar şi cu oarecare răceală pe trădători. Erau zombi controlaţi de o forţă malefică. Personal mă interesau jurnaliştii. Unii trădau şi se angajau purtători de cuvânt pe la instituţiile statului, alţii treceau în presa roşie. Explicaţiile lor erau: n-am trădat pe nimeni; trebuie să-mi hrănesc familia şi, oricum, rămân profesionist, adică nu-mi vând sufletul. Mda, nu e chiar aşa. Vândutul rămâne vândut. Trebuie să-şi asume că trecerea în altă tabără îi va aduce dispreţul public, fie va fi ţinta bârfelor din partea colegilor, rudelor, concetăţenilor.

 

Au trecut timpurile, comuniştii nu mai sunt la putere. Nu mai avem o societate bipolară: ai noştri, ai lor. Este una multipolară. Unii dintre trădători şi-au găsit tabere prin noile poluri de putere. Alţii au rămas în tabăra comuniştilor. Sincer, îi respect mai mult pe ultimii. Problema care s-a pus şi se tot pune, mai ales după ce îi vezi pe unii la televizor, este: ce facem cu trădătorii comunişti? Deşi sunt înverşunat, nu cred că soluţia este demisia, marginalizarea lor. După ce dictatura lui Hitler a căzut, mulţi germani, deşi erau nazişti declaraţi, s-au văzut nevoiţi să se trezească din coşmarul fascist. Trebuia marginalizat un întreg popor pentru sentimente pro naziste? Nicidecum nu. La fel şi în cazul moldovenilor. Nu poţi să dai afară 80 la sută din poliţie, jumătate din funcţionari, profesori sau jurnalişti. Totuşi, este important să-i ştim pe toţi. De exemplu, e bine să cunoaştem ce a făcut domnul academician Gheorghe Duca pe vremea prietenului său Voronin. Nu de alta, dar vor veni timpuri când va trebui să alegem pe cine să ne bazăm în vreo chestie importantă. Este posibil ca pe tavă să ne fie adus din nou domnul academician… Vorba lu’ Nea Iancu: “trădare să fie, dar s-o ştim şi noi!”