Sentimentalişti cum suntem, noi, moldovenii, am început să ne dezicem de idealurile revoltei sau revoluţiei din 7 aprilie 2009. Ba că-i laie, ba bălaie. Că nimic nu s-a schimbat, că pleaca-i noştri, vin ai noştri, noi rămânem… cu nevoile şi atât. Perfect adevărat. Nu contest starea urâtă şi tristă în care se află Moldova în prezent. În special, starea economică. Fără să mă lansez în dezbateri cu cei care au păreri de acest gen, vreau să spun că doar că ne hazardăm să punem note, să trimitem totul la gunoi şi să disperăm în spiritul latin care ne caracterizează cu prisosinţă. Nu a trecut mult timp de la acele evenimente. Încă nu ne-am depărtat suficient de mult de ele ca să avem o viziune de ansamblu.

 

Zilele acestea m-am surprins gândidu-mă la ce-i voi răspunde copchilului meu de 10 ani, care după ce va fi citit un articol de pe wikipedia despre “Revoluţia Twitter” va dori să afle detalii:

 

- Tati, dar de ce au fost bătuţi elevii, studenţii? De ce îi băgau în inchisoare?

- Păi, puiu, era pe atunci un dictator, se numea Voronin, iar aceşti băieţi curajoşi nu mai suportau să îi conducă. Aşa ca au ieşit în stradă să-şi strige nemulţumirea. Poliţia i-a bătut, pe unii i-a…

- Ce le-a făcut, tati?

- I-a bătut mai tare.

- Dar de ce nu-l voiau pe… Vorolil? Era om rău?

- Cum să-ţi zic? Era de fapt slab de înger. Nu avea încredere în oameni. Lui Voronin i-a plăcut că îi conducea pe toţi, că avea bani, maşini şi toţi îl ascultau. Când şi-a dat seama că ar putea să piardă toate acestea s-a înfuriat. Era evident că oamenii nu o să-l voteze încă o dată, aşa că a început să îi bată, să mintă. Bine, nu bătea el, se ocupa poliţia. Aşa că toţi se temeau. Dacă erau nemulţumiţi de sărăcie, de drumurile proaste, de cum învăţau la grădiniţă copiii, tăceau şi înghiţeau. Numai câţiva tineri mai curajoşi nu au tăcut. Când au văzut că au trecut 10 ani, iar dictatorul Voronin se ţinea cu mâinile de puterea sa, au început să se adune în centrul Chişinăului că să strige într-un glas nemulţumirile. Aşa se proceda atunci, săracii oameni nu puteau vorbi câte unul, le era frică. Numai împreună prindeau la glas.

- Tati, dar de ce au distrus case? De ce au fost bătuţi oamenii?

- E greu să-ţi explic. Nu ştiu dacă vei înţelege. Dictatorul era foarte şiret. Ca vulpea. Vroia în continuare maşini, bani, să-l asculte oamenii. Aşa că i-a pus la cale pe nişte băieţi răi să distrugă acele case de care zici tu, i-a pus să arunce cu pietre. Până a veni băieţii răi, oamenii erau foarte cuminţi şi liniştiţi. Dar să ştii că nimeni nu a vrut să facă rău. Nimeni în afară de dictatorul Voronin. Să ţii minte, moldovenii sunt prea buni. Uneori este bine să fii şi rău. O să-ţi dai seama când vei creşte. Chiar dacă dictatorul a făcut atâtea nenorociri, nu l-au pedepsit, nu l-au judecat. Oricum, istoria o să-l pedepsească.

- Şi ce s-a întâmplat apoi?

- Ce s-a întâmplat, mă întrebi? Până la urmă moldovenii, majoritatea moldovenilor, au cerut ca dictatorul să plece. Acesta s-a speriat şi a plecat. Aşa a devenit un simplu om. Era în continuare foarte bogat, dar nu mai putea să umilească pe alţii. Pentru că au continuat să fie săraci, oamenii au uitat cât de greu le-a fost pe timpul lui Voronin şi au început să-i conteste pe cei care au venit la putere. Aveau dreptate. Era în continuare dificil să trăieşti în Moldova. Acum este mai bine. În sens că Moldova a devenit mai bogată, oamenii un pic mai fericiţi. A trebuit să treacă mulţi ani şi să se depună multă muncă. Totuşi, moldovenii nu trebuie să-i uite pe cei care au făcut posibil asta: cei care au fost arestaţi, bătuţi, într-un cuvânt, pedepsiţi de dictatorul Voronin pentru că i-au spus să plece.