Amintiri din copilărie cum jucam, păcat că sunt puţine. Apoi în voia sorţii ne-am văzut cînd eram puţin mai mari, dar nu mai eram nici mici să ne jucăm, era prea puţin timp pentru a mai înţelege ceva. Discuţii cu părinţii: „-Cum era atunci cînd mici jucam? , -Ce făceam?” . Un timp nu mai vorbeam, nuştiu care e motivul. De la o vreme, discuţii pe internet au început să fie tot mai des, plăcerea lor nespus mă bucura. Aşteptam să apară ea on-line, să scriu „salut” , „noroc” sau smile. Am înţeles de la o vreme că nu mai pot rezista, vreu să o văd, să vorbesc cu ea în real. A ajuns timpul-ora, spaţiu-locul şi o văd cum se apropie de mine, drumul lung, eu, stău în picioare la o staţie necunoscută mie, frig, ce fericit eram!, era ea, şi mai minunată decît îmi puteam imagina cîndva, sprintenă şi foarte frumoasă, am privito de cîteva ori, Doamne, ce minunată, oare poate să fie ceva mai super ca o fată ce sufletul îmblînzeşte – nu cred, acum sunt convins. Am vorbit puţin cu ea în drum spre casă, are un glas frumos, zîmbet frumos, ea frumoasă, îmi place să vorbesc cu ea, şi cel mai important să o ascult, să vorbească mai mult ca mine şi să-mi placă. Atîtea calităţi într-o singură fată, nu-mi vine a crede, în ceva se ascunde taina, şi vreu să cred că ea e ideal, chiar dacă voi găsi uneori şi neajunsuri - e omenesc. Acum scriind, trăiesc din amintiri, acele clipe, parcă ar mai fi fost încă odată pe acele locuri. Deşteaptă, intelegentă,  ştie a vorbi frumos. Am învăţat că misterul e mister, că n-are importanţă ce spui decît ce spui, m-am învăţat a fi eu însumi, îmi place de ea, simt că îmi trebuie, măcar că e puţin departe. Ştiu că acum citeşti aceste cuvinte, voi aştepta să spui ceva, poate nu atît de multe, dar atît de important.
Te pup*