Nuștiu de ce, dar chiar și odată cu modificarea regimului de guvernare din țară care deja de doi ani stă la putere, oamenii sunt tot dezamăgiți, neinspirați și triști. De parcă-așa le-ar fi dat lor să fie. Iar schimbării nu-i este dat să bată la ușa țării noastre. Și cel mai ridicol este că în schimbarea asta au crezut zeci de mii de oameni, ieșind la 7 aprilie 2009 în Piața Marii Adunări Naționale și cerând a fi instaurată ordinea în țară.
Mă întreb cât e oare de posibil să te smulgi din glodul în care Moldova s-a pomenit de dată ce simplul fapt de a-ți respecta concetățenii este greu realizabil. Discriminăm în funcție de orientare politică. Dacă ești comunist, ești de dat la gunoi; dacă ești pro-AIE, mai ai ceva drept la viață, dar speranța de fericire și împlinire nu prea crește. Mai discriminăm și în funcție de orientare sexuală, nu știm dacă vrem să acceptăm gay-ii în societatea noastră pentru că noi chiar îi acceptăm sau pentru că Uniunea Europeană așa ne cere. Poziția Moldovei din adâncul adâncurilor istoriei este foarte creștinească: dacă cineva îți trage o palmă pe obrazul drept, lasă-l să te lovească și pe stângul. Straniu e poporul nostru. Straniu, dar al nostru. Și când zic al nostru… nuștiu cum doare. Parcă-ai vrea să fie altfel…
Identitatea și unitatea națională este un lucru primordial ce ne lipsește. Noi nu avem consens nici la nivel de limbă, nici la nivel de hotare, nici la nivel de conducere, nici la nivel de orientare externă. Avem un singur consens, referitor la necesitatea de a schimba totul urgent sau de a aplica așa cum o face tot moldoveanul: la pașaportul românesc pentru a nu admite ca și copiii noștri să trăiască într-o țară fără identitate și fără istorie.
Desigur că toți suntem eroi și mari critici după luptă sau conducând armata la distanță. Și nu pot să nu fiu de acord cu un prieten de-al meu, care a scris într-un articol postat recent, că noi, cei plecați din Moldova, nu avem dreptul să criticăm sau reproșăm ceva celor care sunt acum în țară, pentru că noi am plecat de acolo și nu am rămas să luptăm pentru schimbare.
Așa că nu-mi justific poziția mea: să spun că vreau schimbare în Moldova, dar sunt la sute de km de țara mea și nuștiu cum… câteodată nu vreau să mă întorc înapoi și asta e trist până la lacrimi, pentru că simt că mi-aș trăda propria ființă și propria țară. O trădare conștientă, care doare, pentru că dacă îți iubești țara, trebuie să fii acolo și să faci tot posibilul ca să schimbi detaliu cu detaliu societatea din jurul tău. Și treb să ai dorință, dragoste și inspirație s-o faci.
Trist, cred, va trece ziua de 7 aprilie 2011, pentru că puține a schimbat această zi cu 2 ani în urmă. Unicul lucru pe care noi înșine ni l-am făcut e că ne-am dezlănțuit libertatea de exprimare și câți nu mi-ar spune că nimeni nu ne-a pus nici o limită până atunci… las’ să spună. Dar, totuși, nici libertatea mea de exprimare nu a adus nici un beneficiu dezvoltării Moldovei. Cu toate că zeci de mii de oameni și-au dorit asta extrem mult…
Filed under: Reflecții personale
