Vizionasem recent un filmuleţ despre istoria unui club tailandez. Totul a început pe o punte, o punte care a luat forma unui teren de fotbal. Cu câte un cui scăpat de poţi să-ţi dezbaţi tălpile, copii jucau fotbal. Pentru că fotbalul e frumuseţe, pentru că fotbalul e tradiție!
Îmi amintesc ciubotele albastre și la modă din copilărie, mingea de baschet și porțile din doi pari abia de se țineau și desigur bălțile de apă după ploaie. Într-un fel, era haios să te dai prin ele. Şi era frumos! Erau momente când pe post de balon erau sticle cu apă. Frigușor, sau de care-o fi fost.
Am ajuns să fiu în mediul fotbalului mare, așa-zisul fotbal pe care-l avem, dar n-o fi pe asta. Pentru noi toți banalitatea e de partea terenurilor artificiale care parcă ne-au înfășcat cu totul. Răspunsurile vin în felul următor: “Am jucat prost – terenul e de vină, e sintetic. Alunecăm, ne dădem pe jos – păi cine dacă nu gazonul, iarba e artificială”. Nu-i naturală, nu-i ceea ce trebuie. Iar noi nu putem juca, ne transformăm în clovni în mare parte. Noi, fotbaliștii din campionat.
Ne dăm în extreme precum că evoluția proastă are în prim plan gazonul artificial. Cazul Milsami cu internaționalii săi prost familiarizați cu fotbalul. Hei, hei, fotbaliști, lăsați-o-ncolo. Fotbalul nu se joacă doar pe iarbă. Dacă s-ar pe un câmp cu apa până la genunghi – voi trebuie să-l jucați. În caz că nu-ți vezi coechipierii dintr-o ninsoare strânsă, fi bun și caută-i, pasează-le, construiește faze și marchează.
Etapa trecută pe 3 stadioane noi au ieşit din hibernare. Ghidighici, Călărăşauca şi Bender. Miercuri reînvie şi cel din Orhei. Haideți, să văd acum replicile. Haideți, mai sunt 9 etape!
