CARTEA INTIIA
Dintîia omului neascultare
Şi fructul pomului oprit, al cărui
Gust ucigaş aduse-n Lume moartea,
Năpasta noastră grea, pierdut Edenul,
Pînă cînd alt Om, mult mai mare, iară
Acest pămînt al binecuvîntării
Ni-1 va reda prin sfîntă mîntuire, —
Cerească Muză cîntă-mi, tu, ce-odată
Pe tainicul Horeb sau pe Sinai
L-ai inspirat şi pe păstorul care
A învăţat aleasa seminţie
Cum Cerurile au născut din Haos
Asemeni cu Pămîntul : ori Sionul
Mai mult de te desfată, sau Siloa —
Rîu izvorît printr-un ceresc oracol, —
De-acolo îţi invoc azi ajutorul
Pentru cîntarea mea cutezătoare,
Ţinzînd zbor nalt peste aonici munţi,
Prin lucruri nendrăznite-n vers sau proză.
Tu, mai ales, Duh Sfînt, ce mai presus
De temple pui un suflet drept şi pur
Învaţă-mă, Tu, ştiutor a toate,
Căci Tu, de la-nceput fiind de faţă,
În chip de porumbel cu-arîpi măreţe,
Ai fecundat, clocindu-1, vast Abisul;
Iluminează tot ce-i beznă-n mine,
Toi ce-i prejos tu sprijină şi-nalţă,
Încât să pot în acest cînt restrîns
Să dau acelor căi îndreptăţire
Prin care Domnul pogorît-a-n oameni,
Grăieşte-ntîi — cum Cerul nu-ţi ascund
Nimic — şi nici adîncul Iad — grăieşte
Ai noştri mari Părinţi din ce pricină
S-au îndemnat din fericita stare
De creatorul lor să se desprindă
Calcîndu-i voia, ei stăpîni ai lumii.
Doar pentru că li s-a oprit un fruct?
Spre-ntîia răzvrătire oare cine
I-a îmboldit? Doar infernalul Şarpe !
Viclean, mînat de răzbunări şi pizmă.
Ademenind pe-a omenirii mamă,
Trufia-i cînd 1-a izgonit din Ceruri,
Cu liota-i de îngeri răzvrătiţi,
Prin ajutorul lor visînd s-ajungă
Întîiul printre cei cu ei asemeni
Şi-aidoma cu însuşi Preaînaltul
Dacă-i va sta-mpotrivă; şi rîvnind
La tronul sfînt şi-a Domnului domnie,
Nelegiuit război stîrni în Ceruri
Şi vană luptă, căci Atotputerea,
Din bolţile eterice, arzînd
L-a azvîrlit — şi mistuit de flăcări
Spre-adîncul fără fund şi spre pierzare”
în lanţuri ferecat şi-n focul caznei
Pe cel ce l-a sfruntat pe-Atotputernic,
De nouă ori răstimpul ce măsoară
Ziua şi noaptea pentru oameni, el
Şi hoarda»! groaznică-au zăcut înfrânţi,
Rostogoliţi în vast abis de foc,
Greu umiliţi dar tot nemuritori.
Ci îl chema spre mai mari furii soarta,
Acum muncindu-1 gîndurile pentru
Pierduta fericire cum şi chinul
De veci; rotind în jur siniştri ochii-i,
De-amărăciune plini şi deznădejde,
De ură dîrză şi mînie dîrză,
Sălbatică şi tristă starea lui
E1 o văzu, cu încă ochi de Înger.
Jurîmprejur ardea-i de spaimă ocna
Ca un cuptor imens — însă din flăcări
Ţîşneau nu raze — mai de grabă bezne?
Ce doar dezvăluiau privelişti sumbre.
Tristeţi de plumb şi umbre-ale durerii,
Pe unde-n veci loc nu au pacea, tihna,
Şi nu pătrund nădejdile nicicînd,
Ci doar torturi vezi şi-un potop de foc,
Arzînd pucioasă-n veci nemistuită.
Asemeni ioc Justiţia Eternă
Sortit-a răzvrătiţilor ; în beznă,
De Dumnezeu, de Cer departe foarte,
De trei ori cît din miez în polul ultim.
Ce loc cumplit faţă de cel pierdut!
Aici curînd ciracii şi-i discerne
În valuri şi vîrtejuri iuţi de flăcări ;
Se zvîrcolea cu el alături unul
Aproape lui prin crimă şi putere
Ştiut pînă tîrziu în Palestina,
Pe nume Belzebut. Şi lui, de-a dreptul,
Al cerului duşman între duşmani
Chemat de-atunci Satan, ii glăsui,
Spărgând acestfel groaznica tăcere :
„De tu eşti cel — vai cît de mult schimbat ! —
Ce-ai fost, în a luminii-mpărătie,
In nimb de strălucire, mai presus
Ca toţi ce străluciră ţie semeni, —
De eşti tu cel a cărui soartă, gînduri,
Speranţe, sfaturi şi noroc o dată
Unitu-s-au cu mine-n marea faptă, —
Aidoma năpastă şi ruină
Cunoaştem — o, din ce înalt în ce
Abis căzuţi ! Şi el, prin tunet, cît
S-a dovedit de tare ! Pîn-atunci
Cine-a ştiut puterea cruntei arme ?
Dar eu nu mă căiesc şi nu mă schimb
Chiar marele Izbînditor de poate
Şi mai cumplit să mă năpăstuiască ;
Schimbat de mi-i, pe dinafară, nimbul,
Nu mi se schimbă neclintitul duh
Şi nici înaltul meu dispreţ, născut
Din simţul meritului meu rănit,
Ce m-a stîrnit, cu Cel Atotputernic
Să mă înfrunt în mare încleştare
Tîrînd şi fără număr oşti de duhuri,
Potrivnice domniei lui, doar mie
Urmîndu-mi, vrînd atotputerii lui
Răspuns să dea puterea lor vrăjmaşă;
Nehotărîţi de-s sorţii bătăliei,
I-i tronul zguduit din temelie.
Şi ce-i dacă pierdut, e cîmpul luptei ?
Pierdut nu-i totul — vrerea neclintită,
Al razbunării-nvăt, eterna ură,
Curajul nemblînzit, nu-ndură jugul!
Ce alta-nseamnă copleşit să nu fii?
Această slavă-n veci să mi-o smulgă
Mînia sau puterea lui. Genunchii
N-am să mi-i plec, cerşindu-i îndurarea;
Si nu-i voi îndumnezei puterea
Ce cunoscu prin braţu-mi îndoiala!
Să cad ? Ce josnic, mîrşav, ruşinos
Ar fi ! A dumnezeilor tărie,
Cereasca lor substanţă, nici prin voia
Destinului în veci nu-i spulberată!
Ne-arată mîndra- faptă că în arme
Mai slabi nu sîntem că vedem departe,
Că mare ni-i nădejdea în izbîndă,
Putînd, prin viclenie-sau cu sila,
Urni război neîmpăcat în contra
Duşmanului meu veşnic, ce triumfă
Acum, şi-mpăunat de bucurie
Li-i singur cerurilor domn tiran".
Aşa grăi-apostatul Înger, chinul
În laudă de sine ascunzîndu-şi,
Crunt sfîşiat de-adîncă deznădejde;
Iar curajosul lui cirac răspunse:
,.O, prinţe, domn peste slăvite Tronuri,
Ce dus-ai oşti de Serafimi la luptă,
Pe Domnul Cerului primejduindu-1,
Cu neînfricarea ta, prin crunte fapte,
La grea-ncercare supunind mărirea-i,
Proptită de noroc, putere, soartă!—
Prea bine văd şi blestem întîmplarea
Ce ne-a răpit cu silnicie Cerul
Prin grea infrîngere şi prăbuşire,
Zvîrlind o oaste-n hăul nimicirii,
Atît cît pot cereştile esenţe
Să piară, sau să piară dumnezeii ;
Dar spiritul şi gîndul neînfrînte
Rămîn — şi-atunci vigoarea se rentoarce,
Chiar dacă stinsă slava ni-i şi starea
De fericire-ntr-al năpastei hău!
Dar ce e dacă-nvingătorul nostru
(Şi-1 chem atotputernic, întrucît,
Aşa doar ne putea strivi puterea) —
Întregi ne lasă duhul şi tăria,
Să ne-ndurăm tot cu tărie cazna,
Răzbunătoarea ură-ndestulîndu-i ?
Sau, robi, mai de folos să-i fim prin dreptul
Războiului, oricare i-ar fi gîndul,
În inima Infernului, trudind
În foc, ori în genuna tristă soli
Dorind să-i fim? La ce bun ne-am simţi,
Atunci, puterea neslăbită, cum
Şi a fiinţei noastre veşnicie ?
Doar să-ndurăm o caznă fără scapăt?
Grăbit răspunse Marele Vrăjmaş :
„De plîns e să fii slab, chiar făptuind
Sau suferind, o, Heruvim căzut,
Dar sigur fii că facerea de bine
N-o să ne fie ţelul! Răul numai, —
El ne va fi eterna desfătare,
Fiind potrivnic vrerii lui înalte.
Iar dacă providenţa lui încearcă
Să scoată binele din răul nostru,
O, noi să-i pîngărim, se cere, ţelul,
Schimbîndu-i binele în rău — şi astfel,
Adesea să-1 îndurerăm, mutîndu-i
Greşit cele mai nepătrunse ţeluri.
Dar, vezi, învingătorul mînios.
Din nou la porţile cereşti îi cheamă
Pe dregătorii răzbunării lui;
Da, stins-au grindini de pucioasă valul
Pîrjolitor, ce ne-a primit pe cînd
Căzut-am din a Cerului genună ;
Chiar trăznetul, cu aripe de roşii
Străfulgerări în crunta lui turbare,
Şi-a mîntuit săgeţile şi, poate,
Că piere-n vast Abis nemărginit.
Să nu scăpăm prilejul ce ni-1 dă
Dispreţu-i sau furia-i ghiftuită !
Vezi cîmpul sterp, sălbatic, părăsit,
Sălaş al deznădejdii, gol de raze.
Plin doar de palidul, de groază licăr
Al ăstor flăcări negre şi albastre ?
De-a valurilor crude valmă toţi
Acolo să ne-adăpostim, de tihna
Îşi poate-afla un biet sălaş acolo ;
În acel loc strîngînd mîhnite oşti,
Să cercetăm cum mai cumplit putem
Vrăjmaşul să ni-1 păgubim, şi-un leac
Aflînd atîtor pierderi, mai presus
Să fim de-al nostru nendurat dezastru,
Ca noi puteri să sugem din speranţă —
De nu noi hotărîri din deznădejde."
Aşa grăi Satan celui aproape
De el, cu capul peste val, cu ochii
Scăpărători, cu mădulare-ntinse
Pe lac, pogoane-ntregi acoperind,
Imens, cum în străvechile legende,
Titanii, sau Născuţii-din-Pămînt,
Potrivnicii lui Zeus, se-arătară —
Typhon sau Briareu, ce lîngă Tarsus
O peşteră aveau, sau monstrul mării,
Leviathanul, zămislit de Domnul
Cel mai enorm pe val de ocean.
Des doarme pe norvega spumă monstrul
Şi-1 cred cîrmacii, rătăciţi prin bezne,
Un ostrov, după cîte spun matrozii
Ce-azvîrl în scoarţa lui de solzi ancora,
Legîndu-se de coasta lui cît noaptea
Învăluie în vălu-i negru marea,
Întârziind dorita auroră.
Aşa lăţit sta Marele Vrăjmaş
Încătuşat în lacul arzător,
Nemaiputînd în veci să se ridice
Sau capul să-şi înalţe, dacă vrerea,
Ce-i Cerurilor ocîrmuitoare,
În ţelurile lui Întunecate
Nu i-ar fi dat atîta dezlegare,
Prin crime noi să-şi strige iar osînda
Şi — răul altora fiindu-i ţelul —
Să vadă, dar turbînd, că răutatea-i
Doar raza bunătăţii fără margini
Şi milostenia şi îndurarea
I-aduce omului cel ispitit
De el, astfel asupră-şi atrăgînd,
O întreită zăpăceală, cum
Turbări şi răzbunări, tot întreite,
Săltînd deodată uriaşu-i trup,
Cu mîinile împinge înapoi,
Roi de-ascuţite flăcări, care-n valuri
Rostogolindu-se, de spaimă vale
Descoperă — şi-atunci, desfăşurîndu-şi
Aripile, se-avîntă spre-nălţime,
Strivind văzduhul de tenebre, încă
Nendătinat cu-asemenea povară,
Pînă pe-un loc uscat opreşte-şi zborul,
De-ar exista pămînt arzînd cu foc
Solid, cum arde lacu-n loc lichid,
Aidoma culori se-arată cînd
Puterea vîntului din subpămînturi
Hălci rupe-n foc din Etna tunătoare,
Sau din Pelor, a căror măruntaie,
Supuse flăcării, arzînd, văpaia
Acolo zămislind-o, adăugindu-i,
Şi furia ce zace-n minereuri,
Ţişnesc spre cer, de vînturi îmbulzite,
Loc ars şi puturos, şi plin de fum
Lăsînd în urmă — iată locul tihnei
Nebinecuvîntatului picior.
Şi-ntîiul său cirac mergea pe urme-i,
Împăunat, prin propria putere,
Şi nu prin voia Celuia de Sus,
Că au răzbit a Stixului viitoare.
,, A cesta e ţinutul, clima, solul —
Grăi atunci Arhanghelul pierdut —
Întunecimea asta mohorîtă-i
Sălaşul ce-1 schimbăm cu Cerul pur?
Ei, fie ! — dacă el, ce-î azi stăpînul,
Să hotărască poate ce e drept,
De el să fim cît mai departe-i bine,
De cel ce, în pătrunderi egalat,
Prin forţă-i peste-ai săi egali mai mare.
Adio, cîmpuri ale fericirii,
Trăind în veci domnia bucuriei î
Salut, o, spaime! Lume Infernală,
Salut! Tu, Iad fără de fund, primeşte-ţi
Stăpînul nou, purtînd în sine-un duh
În veci neschimbător în timp şi spaţiu!
Lăcaş fîindu-şi sieşi, poate duhul
Un Cer din Iad şi-un Iad din Cer să facă
In sine-şi. Ce însemnătate are
Unde mă aflu, dacă-s tot acelaşi
Şi-acelaşi voi rămîne, chiar mai mic
Decît acel mărit acum prin tunet ?
O, cel puţin, aicea fi-vom slobozi!
Atotputernicul doar n-a zidit,
Spre a ni-1 pîzmui, acest sălaş.
Aici măcar, domnind în siguranţă,
Ambiţia hrănită mi-i destul:
Mai bine domn în Iad ca rob în Cer.
Dar cum? Să las în mlaştina uitării
Pe copărtaşii, pe ciracii mei,
Zăcînd prostiţi după năpasta cruntă ?
De nu-i chem, partea lor să-şi ia din tristul
Ceas şi cu unite arme, iară,
Să încercăm ce-am mai putea din Cer
Să dobîndim, sau ce, din Iad, să pierdem ?"
La care Belzebut astfel răspunse :
„Tu, prinţ al strălucitelor armate,
De cel Atotputernic doar înfrînte,
S-audă ele glasul tău, zălogul
Nădejdii lor, cel veşnic viu în toiul
Primejdiei şi spaimei, auzit
Adesea la limanuri de restrişte,
In cumpene de bătălii, cînd glasul,
Mugind, era semnal pentru asalturi, —
Cu nou curaj s-ar ridica deodată,
Cu toate că tînjesc şi gem acum,
Zăcînd pe lacu-ncins, precum zăceam
Şi noi, toi uluiţi şi năuciţi :
Te miri, cînd "de atît de sus căzură ?"
Abia sfîrşi, că Marele Vrăjmaş
Spre mal se şi-ndrepta, cu greu-i scut,
Călit eteric, larg, rotund, vîrtos,
Zvîrlit pe spate ; i-atîrna pe umeri
Ca roata Lunii, -al cărei orb îl vede,
Prin sticla optică, în fapt de seară,
Toscanul astronom, suit pe piscul
Lui Fiesole sau Valdarno, vrînd,
Pe globul ei pătat să dibuiască,
Noi munţi, noi rîuri şi pămînturi noi.
Iar lancea lui, alăturea de care
Pînă şi pinul cel mai nalt, norveg,
Catarg pe-o navă-amiral imensă,
N-ar fi decît o trestie, — slujeşte-i,
Drept sprijin şovăielnicilor paşi,
Pe marna arzătoare, nu ca paşii
Purtaţi pe vatra de azur o dată ;
Boltitul foc supune-1 şi-altor cazne,
Dar el îndură totul, pînă-ajunge
Pe ţărmul mării toată numai flăcări,
Strigîndu-şi legiunile de îngeri,
Stînd veştejiţi, ca frunzele ele toamnă,
Pe rîuri aşternu te-n Vallombrosa,
În loc unde etruricele umbre
Închipuie un arc înalt de leagăn ;
La fel plutesc şi ierbi de mare, cînd,
Armat cu crude vînturi, Orionul
Izbeşte-n ale Mării Roşii ţărmuri,
Ce valu-şi abătu peste Busiris
Şi peste cavaleria din Memphis,
Cît urmăreau, cu ura lor perfidă,
Pe veneticii din Goshen, cei care
Văzură de pe ţărm amar de leşuri
Plutind, precum şi roţi de care rupte ;
Aşa şi mîrşavele oşti zăceau,
Pierdute, semănate peste valuri,
De hîda lor schimbare năucite.
Dar, iată, glasul lui Satan, sunînd,
Pînă-n adîncul Iadului pătrunde :
„Prinţi, Potentaţi, Războinici, Floarea mîndră
A Cerului pierdut, ce-a fost al vostru!
Au spiritele veşnice pot fi
Cuprinse de asemeni amorţire ?
Ori, după truda bătăliei, locul
Acesta l-aţi ales, întru odihna
Virtuţii ostenite, moţăiala
Mai dulce ca în văile cereşti
Aici fiindu-vă ? Sau vă smeriţi,
Jurînd pe-Nvingător să-1 adoraţi
În josnicie ? Nu-i priveşte el
Acum pe Heruvimi şi Serafimi,
Zvîrliţi în hău cu arme şi însemne,
Cît ageri dregătorii lui nu află
Că porţile cereşti li-s spre folos,
Ca, pogorînd, călcîndu-ne-n picioare.
Aşa sleiţi cum sîntem, printr-un tunet,
De-adîncul groaznic să ne ţintuiască ?
Sculaţi! Treziţi-vă ! Sau, pe vecie,
Căzuţi rămîneţi!" Auzindu-1ei,
Se ruşinară, se proptiră-n aripi,
Precum străjerii-ndătinaţi cu veghea,
Temutul căpitan cînd îi surprinde
Dormind, tresar şi-aleargă-n post chiar dacă
De-a binelea nici nu s-au fost trezit.
Nu starea lor de plîns că n-ar simţi-o,
Sau cazna-nfricoşată ce-o îndură,
Dar, fără număr, în curînd ascultă
De glasul generalului suprem.
Precum cînd varga-i, fiul lui Amram,
In ziua grea pentru Egipt, rotind-o
De-a lungul ţărmului, chemat-a norul
Lăcustelor de smoală, împînzindu-1
Un vînt din răsărit, ademeni nopţii,
Scăldînd în beznă Nilul şi pămîntul
Întins al Faraonului păgîn, —
La fel de numeroşi spurcaţii Îngeri
Pluteau sub bolta Iadului, tot printre
Flăcări de jos, de sus şi dimprejur,
Pînă cînd lancea marele Sultan
Al lor o ridică dînd semn ca zborul
Să li se-ndrepte,-n cumpănă egală
Spre vatra de pucioasă întărită,
Foind pe-acest deşert cum niciodată
Nici Nordul nu a revărsat mulţime,
Din coastele-i de gheaţă, ca să treacă
De Rin sau Dunăre, cînd fiii lui
Barbari ca un potop se năpustiră
Spre Miazăzi, din Gibraltar şi pînă-n
Nisipul Libiei; fără-ncetare,
Din cete şi cohorte, capi de oaste
Grăbeau spre generalul lor, asemeni
Cu zeii prin statură şi prin formă
De oameni mai presus ; mari Demnităţi,
Puteri înscăunate-n Cer odată,
Măcar că, în cereştile scripturi
Nu mai erau nici pomeniţi pe nume,
Prin răzvrătire şterşi din Cartea Vieţii.
Noi nume nu le-au dat nici fiii Evei,
Dar, rătăcind, cum vru Preasfînta voie,
Spre-al încerca pe om pe-acest pămînt,
Prin strîmbătăţi, minciuni, ei au corupt
Din Omenire cea mai mare parte,
Făcînd-o a-1 tăgădui pe Domnul,
Zămislitorul ei, şi-ades să schimbe
Chiar nevăzută slava celui care
I-a plămădit pe oameni într-un monstru,
Împodobit de vesele religii,
De fast şi pompă pline, ispitindu-i
Divinităţi în demoni să adore;_
Prin nume cunoscuţi au fost atunci
Şi-n chip de idoli în păgîna lume.
Înşiră-mi, Muză, numele acestea,
Întâiul cine-i, cel din urmă cine-i,
Din cei ce picoteau pe sumbra vatră,
Şi s-au sculat la-mpărătescul glas ?
Ce capi de oaste, mai aproape lui
Prin merit, cîte unul se-ndreptară
Spre ţărmul cei pleşuv, pe cînd mulţimea
De-a valma încă mai stătea departe ?
O, capii sînt cei ce, ieşind din hruba
Infernului, să bîntuie pămîntui,—
In căutarea prăzii, cutezară
Mult timp lăcaşeie să şi le-aşeze
Lingă lăcaşele lui Dumnezeu,
Altar lîngă altar, zei adoraţi
Fiind de seminţiile din jur.
A locui alături de Iehova,
Cel tunător, afară din Sion,
Cu tronul prejmuit de heruvimi,
Au cutezat... Şi-au pus ades şi racle,
În sanctuarul lui... O, ce scîrbie !
I-au profanat cu lucruri blestemate
Odoare sfinte şi serbări solemne,
Cu bezna lor sfruntînd lumina lui,
Întîiul fu Moloh, un groaznic rege,
Mînjît cu sînge de umane jertfe
Şi lacrima sărmanilor părinţi,
Măcar că-n larmă de ţimbal şi tobe,
Nu-şi auzeau copiii cînd, prin foc,
Treceau la idolul necruţător.
Pe el îl adorară amoniţii-n
Rabba şi pe cîmpia ei jilavă,
Şi-n Argob şi-n Basan, pînă în unda
Cea mai îndepărtată-a lui Arnon.
Cutezătoarea lui vecinătate
Nemulţumindu-1, prin înşelăciune.
Chiar pe preaînţeleptul Solomon
L-a ispitit un templu să-i dureze
În faţa templului lui Dumnezeu,
Pe muntele ruşinii, închinîndu-şi
Pădure sacră-n valea lui Hinon,
Gheena neagră şi Tophet chemată
De-aici, avînd drept pildă însuşi Iadul.
Urmează-i Chemos, cea spurcată groază
A fiilor lui Moab, din Aroar
În Nebo şi-n sălbaticul hotar
Din miazăzi al ţării Abarim;
Din Hesebon pînă-n Horonaim,
Moşia lui Seon — şi pîna peste
înfloritoare valea Sibma, plină
De vii, domnind şi în Eleale,
Pînă an lacul Asphaltita. Peor
Se mai chema, cînd pe izraieliţi,
In marşul Nilului, i-a aţîţat,
La desfrînate rituri în Sittim,
Asupra lor năpasta atrăgînd.;
Întins-a dezmăţatele-i orgii
Şi-n muntele păcatului, aproape
De crîngul homicidului Moloh,
Strîngînd Neruşinarea lîngă Ură ;
Jossia, blîndul, l-a zvîrlit în Iad.
Urmară cei care, din Eufratul
Străvechi, pînă-n torentul ce desparte
De Siria Eghipetul, se cheamă
Baal şi Astaroth fiind întîii
Bărbaţi, ceilalţi de parte femeiască.
Doar duhurile — cînd le place — pot
A fi şi una, şi-alta şi-amîndouă
Deodată, într-atît de simplă şi
Subtilă este pura lor esenţă ;
Ea nu-i legată, nici încătuşată
Prin mădulare şi încheieturi
Şi n-are sprijin în plăpînda forţă
A oaselor, precum greoaia carne ;
In forma ce chiar ele şi-o aleg,
Lăţită foarte sau restrînsă foarte,
Strălucitoare sau întunecată,
Înfăptuiesc aeriene ţeluri
Şi-a dragostei şi-a urii lor lucrare.
Adesea pentru ei şi-au părăsit
Puterea Vie izraelitenii,
Stingher lăsînd altar sfinţit prin lege
Şi prosternîndu-se înjositor,
Rugîndu-se de zeii-dobitoace.
De-aceea capul jos şi-1 aplecară
Sub lancea duşmanilor cei mai josnici,
Veni, cu ei în ceată, Astoreth,
Astarte de fenicieni chemată,
Regina cerului, împodobită
Cu o pereche de crescînde coarne,
Icoana-i luminoasă proslăvind-o
Prin cînt şi rugi fecioare din Sidon ;
N-a fost nici în Sion neproslăvită,
Pe Muntele Nelegiuirii templu
Avînd, durat de regele prieten
Nevestelor, al cărui mare suflet,
Sedus de preafrumoase idolatre,
Căzut-a idolilor la picioare.
Venea apoi Thammuz, a cărui rană,
Cea an de an deschisă în Liban,
Chema pe tinerele siriene
Trist să -bocească pentru soarta-i crudă.
Gingaş plîngînd o-ntreagă zi de vară,
Pe cînd Adonis, blîndul, purpuriu,
Spre mare-aleargă, înroşit — se crede —
De sîngele vărsat de-acest Thammuz,
Din rana lui deschisă an de an,
Şi-a molipsit povestea-i de iubire,
Cu-aceeaşi patimă, atîtea fiice
Ale Sionului, ce-au fost văzute
De Ezechiel, stînd sub porticul sfint,
Pierdute în plăcerea desfrînării,
Cînd el, călăuzit de visul lui,
Văzut-a negrele idolatrii
Ale lui Iuda cel necredincios.
Se-arată-apoi un Duh ce-a plîns amar
Cînd i-a ciuntit captiva arcă hîda
Icoană, braţele şi capul moi
Lăsîndu-i să atîrne-n al său propriu
Altar, în pragul porţii, unde, spre
Ruşinea-adoratorilor căzut-a :
Dagon îl cheamă, monstru-al mării, om
Pe jumătate, jumătate peşte.
Şi, totuşi, templu-i, în Azot, pe culme,
Durat, de-a lungul coastei Palestinei
A fost temut şi-n Gat, şi-n Ascalon,
Şi-n Accaron, pînă-n hotarul Gazel.
Rimmon urma, sălaş desfătător
Avînd în fermecatul său Damasc,
Pe malurile limpezîlor ape
Ale Pharpharului şi-ale Abbanei,
Crunt casei Domnului şi el potrivnic;
Pierzînd odată un lepros, un rege
A dobîndit, pe-Achaz, pe preaneghiobul
Cuceritor al său, pe care-apoi
Altarul Domnului să-1 pîngărească
L-a aţîţat şi-n locul lui să pună
Un sirian altar, pe care-a ars
Ofrandele-i respingătoare, zeii
Învinşi de dînsul numai adorîndu-i.
In urma lor se-arată haita celor
Ştiuţi pe nume încă din vechime,
Osiris, Isis, Orus, cu cohorta
Lor monstruoasă de figuri şi vrăji,
Care-au stricat fanaticul Eghipet,
Mulţi preoţi îndemnînd să-şî cate zeii
Rătăcitori în chip de dobitoace,
Mai mult decît în chip de oameni. N-a
Scăpat de molipsire Izraelul,
Cînd plămădi viţelul din Horeb
Din aurul împrumutat.., Păcatul
Fu îndoit de răzvrătitul rege,
Care la Dan şi la Bethel pe boul
Cel păscător 1-asemui cu însuşi
Zămislitorul său, chiar cu Iehova,
Cel ce umblînd odată într-o noapte,
Peste Eghipet, dintr-o lovitură,
I-a fost făcut întîi-născuţii una
Cu toţi behăitorîi zei ai săi.
Veni cel de pe urmă, Belial
Decît un duh mai necurat, poftind
La viciu pentru viciu, n-a căzut
Din Cer, şi nu i s-a durat vreun templu
Ca pentru el să fumege altare;
Dar, totuşi, cine-n temple şi altare
Se află mai adesea decît dînsul,
Cînd preotul, ca fiii lui Eli
Cei ce-au umplut de silnicii, dezmăţ,
Lăcaşul Domnului, ateu ajunge ?
La curţi el mai domneşte şi-n palate
Şi-n mari oraşe, unde-i domn huzurul
Şi-n care larma desfrînării suie,
Precum ocările şi blasfemia,
Mai sus de cele mai înalte turnuri;
Cînd noaptea peste uliţi cerne beznă,
Cutreieră prin lume fiii lui,
Umflaţi de vin şi de neruşinare:
Stau mărturie porţile Sodomei
Şi noaptea din Gibeh, cînd primitoarea
De oaspeţi uşă a împins în prag
O ţaţă, loc să n-aibă rapt mai hîd.
Prin rang şi prin putere, cei dintîi
Erau aceştia ; pe-alţii să-i înşirui.
Chiar renumiţi de sînt, s-ar cere vreme;
Pe zeii ionici, fiii obîrşiţi
De Java, socotîndu-i zei i-aş spune
Dar hirotonisiţi mai de curînă
Decît multlăudaţii lor părinţi,
Adică Cerul, însoţit cu Terra ;
Titan - întîiul Cerului născut,
Cu stirpea-i fără capăt şi cu dreptul
De-ntîi născut, de junele Saturn
Crunt uzurpat; dar Zeus cel puternic,
Odrasla lui şi-a Rheei, i-a plătit
Apoi măsură grea pentru măsură.
Uzurpator fu Zeus. Ei, întîi,
In Creta şi pe Ida cunoscuţi
Au fost, şi-apoi pe-nzăpezit Olimp,
Văzduhul cel de mijloc stăpînindu-1,
Cel mai înalt din cerurile lor.
Stăpîni au fost pe stînca de la Delphi,
Sau în Dodona şi pe tot cuprinsul
Pămînturilor dorice ; e unul
Care-mpreună cu Saturn fugit-a
Peste-Adriatica, înspre cîmpia
Hesperiei şi, peste ţara celtă,
Spre ostroave nespus de depărtate.
Aceştia şi-alţii se-arătară-n cete,
Dar cu ochi umezi, capul în pămînt,
Cu licăriri în ochi, de bucurie
Că domnul lor nu-i deznădăjduit,
Că nu-s ei, în pierzanie, pierduţi;
Pe chipul lui Satan se oglindi
Culoarea îndoielii, dar, curînd,
Redobîndind trufia-ndătinată,
In vorbe mari. cu adevăr părelnic,
Dar goale de substanţa demnităţii,
Pe nesimţite reînsufleţindu-i,
Le alungă năprasnicele temeri.
Apoi dădu poruncă să se-nalţe,
In sunete de trîmbiţi şl de goarne,
Drapelul lui. Un mare Heruvim,
Zis Azazel, ca pe un drept al lui
Onoarea asta-i cere. Iată-1 cum
Împărătesc însemnul, fîlfîind,
Pe lancea-i sclipitoare-1 desfăşoară,
Sclipind sub vînturi ca un meteor,
Tot numai tiv de aur şi de perle,
Blazon peste serafice trofeie,
Pe cînd dau glas sonorele metale,
Sunînd războinic, iar oştirea toată,
Ce dă răspuns printr-un puternic strigăt,
Ce răscoleşte-a Iadului genună,
Inspăimîntînd şi spaţiul de peste
Străvechiul Haos şi străvechea Noapte.
Apoi, îndată, zece mii de flamuri
Se înălţară unduind, purtînd
In fald toate culorile-Aurorei.
Păduri de lănci cu ele se-nălţară,
Sclipiră coifuri, mii de dese scuturi,
Într-o nemăsurată adîncime,
Curînd falanga lor fără cusur
Se mişcă-n son de fluier şi cimpoaie,
După tipicul doric, ce-nălţa
La calmul cel mai nobil pe eroii,
Armaţi pentru cumplită bătălie,.
Însufleţindu-le virtutea numai,
Şi nu turbarea, astfel încît teama
De moarte-n veci să nu-i îndemne spre
Retragere sau ruşinoasă fugă.
Putere-avea solemnul cînt de luptă,
S-alunge gîndul negru şi-îndoiala,
Durerea, grijurile şi-nfricarea.
Faţă de duhurile muritoare
Cum şi de duhurile făr' de moarte,
Dînd pildă a puterii întrunite,
Spre hotărît cu străşnicie ţel,
Mărşăluiesc în dulce son de fluier,
Ce le vrăjeşte paşii-ndureraţi
Pe-ncinsa vatră şi, ajunşi în faţa
Mai-Marelui Arhanghel, se opresc,
Lung front spăimîntător, sclipind de arme,
În rînduiala vechilor războinici,
Toţi numai ţepi de lănci şi fier de scuturi,
Mai-Marelui porunca aşteptîndu-i.
Satan în rîndurile lor şi-mplintă
Privirile a multe ştiutoare,
Care curînd pătrund întreaga oaste,
In rînduiala ei desăvîrşită
De mîndre chipuri şi staturi de zei;
Le socoteşte numărul, şi-ndată
Şi inima îi creşte de mîndrie,
Şi se glorifică, reîntărit
În marea lui putere, căci, nicicînd,
De cînd a fost creat pe lume Omul,
Nu s-a văzut asemeni forţă strînsă.
Pe lîngă oastea lui, oricare oaste
Ar fi ca pedestrimea înfruntată
Odinioară de cocori; ba, chiar,
De-am aminti şi uriaşa stirpe
A Phlegrei, care a luptat la Theba
Şi-n Ilion, de-o parte şi de alta
De zei ajutători oblăduită;
De-am aminti ce spun poveşti, legende,
Despre-al lui Uther fiu, înconjuratul
De cavaleri bretoni şi-armoricani ;
Chiar de i-am adăuga pe toţi acei, ce,
Păgîni sau botezaţi, se întrecură
În Aspremont sau Montauban, precum
Şi în Damasc, Maroc sau Trebisonda;
Pe cei trimişi din ţărmuri africane,
De prin Bizerta, Carol, zis Cel Mare,
Cînd înspre ei îşi năpusti pairii
La Fontarabbia — asemuire
Cu oastea demonilor n-am afla.
Dar ei ce-ntrec bravura muritoare,
De domnul lor înfricoşat ascultă,
El, mai presus de ei şi prin statură,
Şi prin înfăţişare,-i predomină.
Precum un turn ; făptura lui nu-şi pierde
Splendoarea toată, dintru începuturi;
Nu pare mai puţin ca un Arhanghel
Căzut — prea plinul slavei scăpătate-i,
Ca soarele, abia născut, cînd, tuns
De razele-i, priveşte curmeziş
Înceţoşata zare — sau asemeni
Cu soarele ce-i stă în spate lunii,
Eclipsa-i mohorîtă răspîndind
Amurg de groază peste jumătate
Din seminţii, cu spaimele schimbării
Rău turburîndu-i pe monarhii lumii.
Dar chiar aşa, în vălul amurgiră,
Deasupra lor Arhanghelul lucea,
Însa pe chipul lui lăsase semne
Cumplitul tunet — şi-n obrajii Lui,
Azi ofiliţi, neliniştile sapă.
Doar sub sprîncene îi veghează încă
Mîndria răbdătoare şi curajul
Neîmblînzit, setos de răzbunare ;
I-i ochiul crud, dar printre gene scapă
Sclipiri de remuşcări, păreri de rău,
Privind spre cei ce-mpărtăşiră crima-i,
Sau, mai de grabă, îi urmară numai,
(Toţi altfel pe tărîmul fericirii)
Şi osîndiţi acum, pentru vecie,
Să-şi aibă partea lor de suferinţă.
Îndură milioanele de Duhuri
Pedeapsa -Cerului, din vina lui,
În urma răzvrătirii lui zvîrlite
Din fermecatele Tării eterne,
Dar credincioase lui rămase, — oricît
De veştejită azi le este slava.
La fel, cînd foc Ceresc stejari despoaie,
Sau pinii munţilor, cu toate că,
Prin flăcări iuţi coroana lor trecută-i,
Chiar gol, rămîne trunchiul lor cel vajnic,
Pe arsa vatră, falnic, în picioare.
Satan cît îşi găteşte cuvîntarea,
Se string aripile oştirii-n juru-i,
Cu toţi pairii, muţi în aşteptare ;
De trei ori tot încearcă, de trei ori,
In ciuda necuprinsei lui mîndrii,
Lacrimi vărsînd, cum îngerii doar varsă,
Pînă-n sfîrşit, cuvinte-ntretăiate
De-adînci suspine ies din gura lui :
„Nemuritoare Duhuri ! Miriade !
Puteri, căror doar Cel-de-Sus li—i seaman !
N-a fost de glorie lipsită lupta,
Chiar de ne-a aşteptat apoi prăpădul,
Cum mărturie stă această vatră
Cum şi schimbarea, greu de spus în vorbe.
Dar ce pătrundere a minţii, oare,
Ghicind, văzînd departe, din adincul
Trecutei şi care va fi. cunoaşteri,
Putea să-ncerce teama că asemeni
Oştire-a dumnezeilor, unită,
Cum sînteţi voi, putea să fie-nfrîntă ?
Chiar după neizbîndă, cine poate
Să creadă că aceste legiuni
Puternice, a căror surghiunire
Golit-a Cerul, sta-vor pe tînjală
Şi nu s-or ridica spre cucerirea
Lăcaşului, prin naştere al lor ?
Chem martoră Cereasca oaste-ntreagă
Că nu prin sfatul meu greşit şi nu prin
Primejdii mari, de mine ocolite,
A fost nădejdea noastră spulberată.
Dar cel ce-i este Cerului monarh,
Netemător stînd pîn-atunci pe tronu-i,
Avînd drept sprijin faima lui străveche
Şi datina, şi-a tuturora vrere,
Ne-a arătat mereu doar fastul lui
Dar şi-a ascuns necontenit puterea —
Ne-a aţîţat să ne-ncercăm norocul
Şi chiar de-aici năpasta ni se trage.
Noi ştim acum puterea lui şi-a noastră,
Încit să n-aţîţăm, nici să ne temem
De-un nou război stîrnit. E mult mai bine
Ca noi, doar prin de taină plănuiri,
Prin viclenie, prin tertipuri numai
Să dobîndim ce n-am putut prin arme,
Încît măcar atît să-nveţe şi el :
Că duşmanul învins prin forţă este
Pe jumătate-nvins ; din Spaţiu pot
Să nască şi-alte lumi — şi umblă zvonul
Că are-Atotputernicul de gînd,
Curînd s-aşeze în zidirea lui
O nouă seminţie, care-n faţă-i
Cu Fiii Cerului să fie-asemeni.
Aici, măcar s-aflăm ce vrea să facă,
Pătrunde-vom întîi ; de nu — aiurea ;
Nici hăul Iadului şi nici Abisul,
În veci n-or ţine Spirite Cereşti
Încătuşate-n nepătrunsă beznă !
Dar coapte se cer planurile noastre
În sfatul tuturor; nici gînd de pace,
Cînd nimeni jugului nu se supune !
Război, deci! Pe ascuns, pe faţă, numai
Războiul hotărîrea noastră este!"
Aşa grăi si, vorba-i să-ntăreaseă,
Săltară mii de sclipitoare săbii
Din coapsa vajnicilor Heruvimi,
Străfulgerînd în lung şi-n lat Infernul
Şi,-n contra Celui Preaînalt dînd strigăt,
Mugindu-şi dîrzi sfruntarea către Cer,
Bubuitor ioviră-n scuturi arme
Era pe-aproape-un deal ce slobozea
Din clipă-n clipă foc şi fum în trîmbe,
Sclipind pe clinuri de-o lucioasă crustă,
Neîndoielnic semn că-n măruntaie
I se-ascundea metalică plămadă —
Lucrare a pucioasei. Într-acolo,
Pe-aripile iuţelii, mare ceată
Grăbi, cum fac ades pionierii,
Armaţi cu tîrnăcoape şi cazmale,
Cînd taberei regale îi premerg,
Să sape-un şanţ, să-nalţe-o-ntăritură.
Mammon e-n fruntea lor, prin înzestrare,
Cel mai prejos dintre căzuţii îngeri :
El chiar în Ceruri gîndul şi privirea
Si le ţintea spre vatra străvezie,
Vrăjit de-atîta aur la tot pasul
Şi nu de tot ce-i sacru şi divin
În viziunea-naltelor sfinţenii.
Şi oamenii prin dînsul mai întîi
Şi îndemnaţi de el, au scormonit,
Cu mîini nelegiuite-adîncul Terrei,
Furînd din pîntecele mamei lor
Comori ce ar fi stat, mai bine-ascunse.
Curînd, Mammon adînc răni colina,
Scoţînd din crăpătură coaste de-aur.
Să nu se mire nimeni că, în Iad,
E-atît belşug de bogăţii pe vatra-i
Otrava asta mai cu seamă creşte.
Să-nveţe cei ce laude-şi aduc
Prin pieritoare lucruri, stînd uimiţi,
De Babel cînd vorbesc şi de lucrarea
Monarhilor din Memphis, — să înveţe
Cum cele mai de seamă monumente
Ale puterii, faimei, artei lor,
Uşor de Duhurile surghiunita
Că-s întrecute, ele-nfăptuind
Doar într-un ceas ce-n veac durară regii,
Prin trudă grea şi fără număr braţe.
Pe cîmp, aproape, s-au zidit cuptoare,
Sub care vine trec, de foc lichid,
Din lac împins aici, prin stăvilare ;
Topeşte-o alia ceata, prin minuni
De dibăcie, minereul greu,
Pe soiuri alergîndu-1 şi spălînd
De zgură-i şi de spumele-i plămada.
A treia ceata felurite forme
Închipuie-n pamint şi-n ele varsă
Materia ce-n oale dă în clocot,
Prin ţevi ciudate îndrumînd -o pînă
În colturile cele mai ascunse.
Şi orgile lovite doar de-o pală
De vînt, dau glas apoi prin zeci de ţevi.
Şi, iată, din pamînt, un edificiu
Imens se-naltă, ca un ţîşnet nalt,
În dulce son de simfonii şi glasuri,
Asemeni unui templu, împrejur
Pilaştri-avînd şi dorice coloane,
Purtînd în cap de aur arhitravă :
Nici frize nu-i lipseau şi nici cornişe
Cu mii de ornamente-n relief.
Şi-avea tavan de aur cizelat.
Nicicînd, nici Memphisul, nici Babilonul
În culmea gloriei, în măreţie
Aidoma n-au fost, durînd lăcaşe
Lui Belus şi Serapis, zeii lor,
Sau regii stînd să şi-i înscăuneze,
In vremi cînd Siria şi cu Egiptul
Se întreceau în lux şi-n avuţie.
Şi suitoarea masă se opri
Curînd, la înălţimea ei semeaţă ;
Mari porţi deschiseră de bronz canaturi.
Dezvăluind largi spaţii înlăuntru-i.
De-alung de lustruite, line lespezi,
De bolţi, printr-o magie fără seamăn,
Atîrnă şiruri de-nstelate lămpi,
Şi felinare scînteind, hrănite
De naft şi de asfalt, ce răspîndesc
Lumină precum bolţile Tăriei
Intră grăbita hoardă, admirînd,
Pe rînd, ba lucrătorul, ba lucrarea.
Acestui arhitect îi este mîna
Prea bine cunoscută-n Cer prin faptul
Că îndrăgea-n zidiri mulţimi de turnuri
În care îngeri purtători de sceptre
Sălăşluiau ca prinţii; iar Monarhul
Suprem le-a dat asemenea putere,
Însărcinîndu-i să ocîrmuiască
Strălucitoare Oşti în cinul numai
In parte fiecărui hărăzit.
Nici în străvechea Grecie—al său nume
Neauzit, neadorat n-a fost.
În ţara Ausoniei ştiut
Era pe numele de Mulciber :
Se povestea din Cer cum a căzut,
Zvîrlit peste creneluri de cristal,
De cătrre Jupiter, cuprins de furii ;
O-ntreagă zi de vară a căzut,
Din zori de zi şi pînă-n fapt de seară ;
Odată cu amurgul, din zenit
S-a prăbuşit asemeni unei stele,
În al Egeei mîndru ostrov Lemnos,
Cum băsnuieşte lumea, dar se-nşeală,
Căci el cu liota cea răzvrătită
Deodată, de de mult se prăbuşise
Şi la nimic slujea-i acuma faptul
Că nalte turnuri ridicase-n Ceruri ;
Nu l-au scăpat maşinile-i măiestre
Ci-azvîrlit a fost, cu capu-njos,
Cu hoarda lui dibace dimpreună,
De-acum încolo să clădească-n Iad.
Heralzi înaripaţi, în vremea asta,
Urmînd poruncilor puteriî-nalte,
După tipicuri groaznice şi-n sunet
De trîmbiţe, vestiră oastei sfatul
Chemat în Pandemonium, cetate
De scaun lui Satan şi curţii lui.
Chemarea lor strigă pe cei mai vrednici,
Prin merit şi prin rang, din oşti şi cete
Şi-ndată, cîte-o mie, cîte-o sută,
Se-nfăţişară toţi, cu-ai lor urmîndu-i
Intrările se gîtuiră toate,
Largi porţi, portaluri, colcăiau de demoni.
Dar, mai ales, imensa încăpere
(Măcar că era-ntinsă precum cîmpul,
Unde eroii marilor întreceri
Erau îndătinaţi călări să intre,
Trecînd prin faţa marelui sultan
In arme, cavaleria păgînă
Sfruntînd-o prin strigări la cruntă lupta
Pe viaţă şi pe moarte, ori la harţă
Cu lancea). Colcăia întinsa vatră,
Precum văzduhul colcăia de Duhuri,
Frecat de mii de aripi foşnitoare ;
Precum albinele, în primăvară,
Cînd Soarele-i cu Taurul tovarăş,
Îşi string, lîngă ştiubei ciorchine roiul
Şi zboară printre flori şi stropi de rouă,
Sau toate pe o scîndură se-adună —-
Ce-i mahala cetăţii lor de paie—
Frecată cu răşină de curînd,
Şi-n strîns sobor vorbesc de trebi de stat, -
Aşa foiră hoardele de Duhuri
Pînă în clipa cînd sună semnalul,
Si-atunci — minune! Cei care păreau,
Că-ntrec pe ai Pămîntului giganţi,
Mai mici ca cei mai mici pitici acum,
În locul strimt intrară, fără număr,
Ca seminţia de pigmei de peste
Înalţii munţi ai Indului, sau elfii,
În desfrînarea lor de miez de noapte,
Văzuţi lîng-o pădure sau izvor,
De vreun ţăran intimat, sau, poate,
De unul ce visează doar că-i vede,
Avînd deasupră-i veghetoarea Lună,
Care-şi apropie plutirea pală
De al Pămîntului obraz, iar ei,
În veselia lor se prind în danţ,
Vrăjindu-i cu un cînt plăcut auzul,
Făcîndu-i inima să-i bată tare,
De bucurie precum si de spaimă, —
La fel şi Spiritele fără trup,
Acum-imensa formă restrîngîndu-şi,
Chiar dacă tot fără de număr sînt,
Se simt în curtea asta infernală
La largul lor. Numai că, înlăuntru,
În forma şi mărimea lor dintîi,
Aidoma lor înşişi, toţi mai-marii
Serafici Capi şi Heruvimi se-adună,
În loc retras, la un sobor de taină :
O mie stau pe scaune de aur,
La un sobor deplin şi numeros,
Iar după o clipită de tăcere,
Citindu-se poftirile, purcese
Să li se - desfăşoare naltul sfat.
Sfîrşitul cărţii întîia
