Momente din viaţa poeziei
(ex abrupto)
Ziua în care mergi prima oară într-un alt oraş, cînd gura şi ochii nu se mai satură de Noul Oraş, cînd vezi, după ore de umblat bezmetic, semnul oraşului pe corpul tău.
Mergi printr-o mare nemişcată, tocmai fiindcă e aceeaşi cunoscută forfotă, şi deodată, la capăt strada se dezbracă de stradă, apare un loc pe care nu l-ai mai văzut, poate doar în vreun film sau în somn, dar ţi se pare că numai acela ar putea fi al tău, locul dintr-un gol.
Te trezeşti dintr-un vis prostuţ, pe care nu ai îndrăzni să-l mărturiseşti nici în glumă, şi îţi dai seama că bucăţi din el au rămas pe pernă, că poţi, la o adică, să primeşti şi un kitsch duios fără proteste.
Mergi pe stradă sau citeşti sau dormi în tramvai şi simţi cum o linişte ciudată ţi se strecoară în corp, ca şi cum ai fi trăit vreo mie de ani şi-ai fi atît de înţelept, încît nu ţi-ar păsa ce e măreţ şi ce e uzat.
Vezi soarele roşu printr-un geam murdar.
Înţelegi şi nu poţi explica: "Ar trebui pînă la capăt să atîrne cerul de ploi altă vrăjitorie ar triumfa cînd luna duios mucezeşte în răni Şi numai seara ne vom aminti unul de altul vom rămîne o clipă descoperiţi ruşinaţi şi vom plînge puţin pentru noi şi pentru ceilalţi".
Dimineaţa, la ora fericită cînd îţi piere somnul, auzi cum nu vine nimic de dincolo de fereastră.
Te uiţi printre poze vechi şi dai de o figură cunoscută. O ştergi de mai multe ori cu degetul şi întrebi Cine eşti?Cine eşti?
----
De aceea, domnule, nici nu îndrăznesc să vorbesc cu adevărat de poezie. O întîmplare minunată cînd este scrisă şi una fericită cînd pot înţelege, doar citind; dar se întîmplă rar şi fără nici un haz: muzicapoezia e intimă şi interzisă introspecţiei.
Sursa
2007-08-13 02:40:18