Despre ce să vorbim pe 27 martie, Ziua Unirii? Mai merită să discutăm despre o eventuală unire? După douăzeci de ani de vorbăraie nu s-a făcut nici un pas spre acest “vis”. Nici un păsuleţ, oricât de mic, unul de un milimetru. Explicaţii sunt cu tonele, răspunsul adevărat este unul singur: unirea nu se vrea. Dacă şi-o dorea cineva, păi, mai contau ruşii, europenii, americanii, transnistrenii, găgăuzii? Nu se face pentru că nu vor nici moldovenii, nici românii. În plus, politicienii celor două state sunt împotrivă. Aşadar, de ce ne răcim gura de pomană? Hai mai bine să trăim cu impresia că ne vom uni în marea familie Europeană şi să vorbim despre… fotbal.

 

Coincidenţă sau nu, zilele acestea moldovenii şi românii s-au unit în ale fotbalului. Zimbru într-un meci cu Poli Timişoara, Dacia cu Steaua. Dacia şi-a arătat capacităţile, mai curând incapacităţile fotbalistice. Aşteptăm ca şi Zimbru să demonstreze că este demnă de… Divizia B, românească. Ce scor vor scoate? 5 la 0. Pentru Poli, desigur. Fotbalul moldovenesc este o mare durere. Dovadă vie - meciul Dacia, Steaua. Moldovenii sau, după cum spunea o fătucă la televizor, “moldavii” au fost orbiţi şi impresionaţi de un blazon, un nume, Steaua. Au arătat că nu au atitudine de războinici pentru a lupta pe teren. După meciul dintre Bosnia şi România este evident: lipsa de atitudine este o caracteristică şi a fotbalului românesc. Suntem fraţi, deci avem multe în comun.

 

Când o să se schimbe ceva în fotbalul moldovenesc, cel românesc? Atunci când o să ne schimbăm atitudinea. Atunci şi numai atunci când o să investim în el, dar nu în fiţe, gen meciuri cu Steaua, Poli Timişoara, Real Madrid. Să investim în sport, ca puştii să alerge nu pe maidan, dar pe un stadion aranjat, să lărgim baza de recrutare a talentelor. Ne plângem că nu avem fotbalişti, dar definiţia fotbalistului în România şi Moldova este: un tip ferchezuit, cu maşină şi gagică tunată, care-şi pierde nopţile prin cluburi. Din toate acestea lipseşte cuvântul sport şi performanţă. Căci, până la urmă, fotbalul este sport. Cât de mult urâm comunizmul, Uniunea Sovietică, totuşi, pe vremea aceea erau competiţii la nivel de sate, şcoli, universităţi. Erau mulţi amatori, puteai să faci o selecţie… Ce avem astăzi? Un stadion bunicel în Chişinău, pe care se îmbulzesc toţi. La fel şi în Bucureşti, un stadion naţional în reconstrucţie, despre care vorbesc toţi. Da, o să fie după nişte standarde. Băi, dar este unul singur.

 

Apropo, noi, moldovenii, umplem golul creat de lipsa de atitudine cu multă ipocrizie. Nu reuşim să ne calificăm la campionate mondiale, europene, nu reuşim să facem nicio brânză cu echipele de club. Cum ne explicăm asta? O ţară mică, nu avem posibilitatea, ne ştim locul. Ok, dar şi bosniacii sunt puţini, locuiesc într-o ţară micuţă, iar războiul lor a fost mai urât decât cel de pe Nistru. Aţi văzut ce fotbalişti au? Ştiţi la ce cluburi joacă? De ce ei pot şi noi nu? Suntem prea mici, dar nu în fapt, ci în interior. La fel se întâmplă şi în economie, politică, cultură, alţii sunt în stare, iar noi nu.