Irecuperabil
Admir foarte mult oamenii din publicitate. Nu şi pe cei români! Ăştia nu au altceva înăuntru decât un scârbos şi scârbit histrionism. Ceea ce nu le ţine loc de inventivitate, de imaginaţie. Sunt fie prea “corecţi” (cuvânt ce devine tot mai odios, în accepţiunea mea), fie prea revoluţionari, şi în acest caz ultim, sfârşesc prin a se înţelege doar ei înşişi sau între ei. Ceea ce, de altfel, nici nu le displace.
Pe ceilalţi îi admir pentru că au puterea de a mă aduce în faţa raftului pe care se găseşte produsul prezentat de ei. Cu umor, cu argumente puţine, dar imbatabile (tehnic vorbind). Mai mult mă mişcă simplitatea şi realismul evident (la îndemână) al poveştii decât mai ştiu eu ce procedee sofisticate. Care falsifică. Orice e artificial într-o imagine - statică sau în mişcare - mă îndepărtează, mă face neîncrezător, mă pierde şi mă scapă. De aceea, mă şi simt jignit de filmele “de anticipaţie” pline de roboţi şi de planete cu gravitaţie aidoma celei de pe Terra.
***Nu aş putea scrie literatură de anticipaţie. Deşi am citit multă. Şi am avut unele tentative de a scrie. Pentru mine, realitatea este în primul rând ieri. Iar azi, azi înseamnă realitatea din mine şi prea puţin ceea ce se întâmplă afară.
***
La festivalul TIFF…snobii au ocupat deja toate locurile şi mă frustrează, şi mă irită cu legitimaţiile lor de rahat, atârnate de gât. Purtarea acestor panglici colorate le schimbă până şi felul de a călca. Mulţi “uită” să şi le scoată atunci când ies din “raza de acţiune” a evenimentului. În închipuirea lor, cartoanele acelea plastifiate le solidizează, le confirmă "statutul". Precar, de altfel, dacă pentru asta au nevoie de o bucată de plastic colorat.
***
La “Vărzărie” în Cluj, mănânci ca acasă. Gustul ciorbei e desăvârşit. E un strigăt de victorie culinară în războiul gastronomic zilnic. O "beţie a simţurilor". Ospătăriţa te serveşte cu o severitate oarecum familiară. Ştie că vei reveni, chiar dacă ţi-ar scuipa în farfurie. Gustul mâncării e vrăjit. Definitiv!
Bucătăreasa se află dincolo de tejghea. A propos de statut. N-are legitimaţie. Dar îşi răzbună precara vizibilitate gătind orgasmic. Şi folosind un machiaj strident. Din când în când, o poţi zări la ferestruica prin care se face transferul de blide aburinde. Ospătăriţele evită la limită să nu se calce pe picioare. Arată a femei voluntare, dominante, care acasă bat totul: copiii, covoarele, cuiele necesare şi soţul.
***
Pe terasă, în Oradea, sunt servit de o fată cu piele smeadă. Umblă ca o ţigancă, ştii, cu burta împinsă înainte, cu fundul mult scos în afară. Fundul, sigur, obraznic, observ un tatuaj deasupra lui, între cei doi “ochişori”. Ochii ei sunt albaştri şi vulgari în expresie. Unei asemenea curve îi plăteşti la final consumaţia ca după o oră de sex. Cu vinovăţie, cu puţină scârbă de sine, dedublat, cumva absent din tine.
***
Nu toate despărţirile sunt urmate de regrete şi de nostalgie. Nu de puţine ori, te desparţi pur şi simplu. O duci pe fată la gară, aproape alergând, şi gata! Pe drum, te gândeşti la ce va urma pentru tine. Până şi gândurile vi se despart. Din îmbrăţişări, mai rămâne pentru o vreme doar parfumul părului ei şi amintirea atingerii. Tot mai estompată.
Mintea îmi oferă din nou, în timpul nopţii, un spectacol nedorit. X în forma ei satanică, cu o fizionomie puţin schimbată, cu o uitătură impenetrabilă, mă ignoră cu o ştiinţă care e numai a ei. Un monstru al sexualităţii dezlănţuite, pedeapsa supremă. E mortul-viu. The undead. Femeie-devoratoare, deşi mărunţică, nu se încadrează în tiparele cerute de cultul fecundităţii. Se înfruptă din tine cu seva vitală, care ei îi lipseşte. Nu o poţi citi nici la ea în ochi, viaţa, nu o are nici în suflet. Deţine doar zvârcolirea aceea vană a omului strangulat de propriile nevoi. Ce mă mai putea oarecum fascina la ea e sexualitatea ei stearpă, cea care nu pare a o îmbrăca niciodată ca o haină potrivită.
***
Marquez. Ultimele câteva zeci de pagini din Dragostea în vremea holerei par a fi o continuare a Veacului de singurătate. Aceeaşi idee apăsătoare, insuportabilă a efemerităţii, a nestatorniciei; patosul clinic care aruncă personajele în braţele amorului superficial; spaima singurătăţii - mamă a iubirilor fugare; tristeţea specifică unui post-coitum care pare veşnic. Reperele temporale sunt în mod voit vagi. Orăşelul - fostă reşedinţă a unor viceregi uitaţi, seamănă tot mai pregnant cu satul-primordial Macondo. Deşi sunt supuse trecerii şi sfârşitului, personajele poartă în ele o mare doză de veşnicie; vârstele sunt uitate, anii care au trecut sunt tot mai greu de numărat; anul 1900 devine un an “zero”; timpul, curgerea sa, se precipită brusc spre final, odată cu deteriorarea dureroasă a întregului decor. Femeile lui Ariza devin tot mai necoapte, se apropie tot mai mult de vârsta inocenţei, pe măsură ce el îmbătrâneşte.
“Pentru el, a fost cotlonul cel mai adăpostit din golful bătrâneţii. După atâţia ani de amoruri calculate, gustul searbăd al inocenţei avea farmecul unei perversiuni regeneratoare.”
***
Toamna a venit după furtuna violentă de acum trei săptămâni…Nimic nu a mai fost la fel după aceea. Serile s-au umplut treptat de aceleaşi implacabile zgomote prelungi, dătătoare de frisoane; întunericul a început să cadă pe neaşteptate; vocile chemându-se la căderea amurgului nu sunt de pe această lume. Copiii par brusc îmbătrâniţi, copţi prematur. Iubirile se sting cu un fâsâit jalnic, înainte chiar de a începe. Figuri obosite şi obositoare, care mi-au umplut coşmarurile în ultimele 19 luni se arată vederii tot mai rar. Se încheie o epocă caracterizată printr-o glorioasă irosire de sine.
Sursa
2007-08-21 22:10:30